Georges, Au pied de cochon

au-pied-de-cochon

Acest articol nu e o cronică de restaurant. Nu prea le mai scriu, pentru că pur și simmplu nu-mi mai vine. Acest articol e, dacă vreți, o cronică de ospătar. Am ajuns la Au pied de cochon, lângă Les Halles, Paris, grație unui prieten care a vrut să ne arate o altă perspectivă asupra gătirii porcului. Localul e aici din 1947 și oferă acum pe lângă porc, homar, langustine, midii și stridii, plus alte mărunțișuri din apa mării. E, fără îndoială, un local turistic cu precădere, deținut de o bancă,  dar asta nu-i împiedică pe angajați să trateze mâncarea și clientul cu respect. Dacă n-ai rezervare, ești notat pe o listă de aștetare, apoi ești poftit la bar să-ți iei ceva de băut până-ți vine rândul. Am trecut prin asta de multe ori, nicio surpriză, așadar. Mâncarea a fost bună, dar dincolo de mâncare m-a impresionat serviciul ospătarului care s-a nimerit să se ocupe de masa noastră. Am plătit, am lăsat bacșiș cam 20% din valoarea  notei, posibil pentru că fiecare dintre noi a simțit că-i cazul. Am ieșit să ne îndreptăm spre mașină, iar Georges a alergat după noi să ne mulțumească, lucru pe care, vă spun drept, nu l-am mai întâlnit.

georges

A doua seară, însoțiți fiind de prieteni cărora am vrut să le oferim această experiență, am mers din nou la Au pied de cochon (bine, și pentru că văzuserăm în meniu lucruri pe care le-am fi gustat, dar pe care n-am avut cum să le mâncăm. Georges, la datorie, m-a reperat încă înainte de a intra în local. Hostessa de la intrare și-a amintit și ea de mine și m-a alocat tot în sectorul lui Georges. Am stat cam trei  ore și jumătate la masă, timp în care am conversat cu omul de câte ori am putut, încercând să aflu ce-i cu el și de ce e atât de vesel când lumea-i atât de tristă ori sobră în domeniul acesta (văzut/trăit/experimentat în multe, multe localuri în toată lumea). Mi-a spus că-i parizian de când se știe, din mamă italiancă  și tată sicilian, că locuiește în estul Parisului, într-o zonă cu populație provenită din imigrație, că nu-i chiar visul să faci ce face el, dar că e mulțumit de locul de muncă, de atmosferă și de viață în general. E la Au pied de cochon de 5 ani și s-ar putea să mai fie aici și peste 5. Iar eu am decis să scriu despre el și să-i mulțumesc și în felul acesta, pentru un gest care m-a lăsat cu gura căscată. În multe localuri din vestul Europei se poartă paharele mici, meschine și triste pentru vin, pahare care diminuează bucuria experienței unui vin bun cu cel puțin 60% în cazul meu. În prima seară i-am cerut lui Georges pahare normale pentru vin alb sau roșu, omul s-a scuzat, pentru că nu aveau în local. În a doua seară, la câteva minute după ce am fost așezați la masă, Georges s-a prezentat cu patru pahare pentru vin alb și patru pahare pentru vin roșu. Nu știu cum a făcut rost de ele, dar e foarte posibil să le fi cerut din vecini. Știu sigur că nu aveau în local, pentru că în ambele seri încercasem deja să-i conving pe barmani să mă ajute în senul acesta. Alte comentarii nu am. Merci, Georges.

SPYoungchef2016 #outofthekitchen

foto-spyoungchef

Ieri am părăsit Milano cu o sută de ochi deschiși în minte. Pe lângă asta, cu o încărcătură emoțională puternică și, mai mult decât atât, cu multe confirmări ale faptului că gastronomia mondială e gata să ne primească exact așa cum suntem noi, cu puterea noastră de înțelegere încă limitată de faptul că nu reușim să ne împăcăm cu trecutul și mai ales cu prezentul nostru. Am trăit cinci zile într-o atmosferă magică, pe care o voi descrie pe larg în ediția de duminica asta a emisiunii Medium Rare (ora 12, Europa Fm) și din care vă fac parte și vouă prin intermedium unui nou episod #outofthekitchen, chiar acum, chiar aici. Minunații pe care-i veți vedea în clip au răspuns cu bucurie întrebărilor mele. A ieșit acest interviu, pe care vă poftesc cu drag să-l urmăriți. Mulțumesc, să fiți sănătoși.

PS: mulțumesc Fine Dining Lovers &SPellegrino pentru efortul fantastic de a pune laolaltă atât de multe nume mari și personalități puternice. Sunt în continuare uimit, încântat și plin de respect pentru profesioniștii pe care i-am întâlnit acolo, fie ei concurenți, mentori ori jurați. #loveallfeedall


PPS: filmul are subtitrare în limba română. Mulțumesc, Cristiana.

SPYoungchef 2016, Milano

Processed with Snapseed.

Stau la o masă mică, înghesuită de alte șase mese mici cu scaunele aferente, cu fața la Domul din Milano. Se lasă răcoarea peste Dom și peste cei aproape 250 de oameni care stau cuminți la coadă, în fața ușilor păzite de șase militari echipați de război. N-am venit la Milano pentru Dom sau pentru castanele coapte, grase și nu prea dulci. Am venit pentru etapa finală și mondială a concursului San Pellegrino Young Chef. Oamenii caută deja pe internet numele câștigătorului ediției de anul acesta. Eu sper doar că va fi băiatul meu, Rodrigo Sandor, câștigătorul etapei est-europene. Are o farfurie uimitoare în materie de gust, cu o poveste foarte actuală, respectiv întoarcerea la tradiție și adaptarea ei la nou. El e încrezător, dar vizibil emoționat. Aș minți să spun că nu-s la fel. M-am uitat cine-s ceilalți mentori. Dacă sunteți pasionați de gastronomie e posibil să fi întâlnit aceste nume: Peter Gilmore, Dominique Crenn, Yannik Allano, Andoni Luis Aduriz, Claude Bosi. Sunt oameni în fața cărora e mai ușor să fii modest decât altfel și pe care-i voi întâlni în mai puțin de o oră. Revin cu impresii într-o zi-două. Să fiți sănătoși.