Tocmai am vorbit la TEDx Alba Iulia

AdiHadean (4 of 19)

Am vorbit astăzi la TedX Alba Iulia despre viitor și mai ales, despre prezentul pe care evităm adesea să-l privim în față. Discursul meu a început cu gândurile de mai jos.

Isaac Asimov a fost unul dintre marii scriitori ai planetei, cunoscut mai cu seamă pentru opera sa SF, mai puțin cunoscut pentru faptul că scria cărți științifice pe orice temă, de la muzică la chimie ori limbi antice. Pe lângă asta, ținea discursuri pe teme științifice, una dintre abilitățile sale de orator fiind aceea de a se încadra exact în timpul alocat de organizatori, fără să se uite la ceas. A fost un om cu o imaginație vastă, a cărui operă a inspirat multe dintre descoperirile științifice ale prezentului. A murit, așa cum se întâmplă cu fiecare dintre noi când ne întâlnim cu propriul termen de expirare.

Îmi încep intervenția cu o referire la unul dintre cei mai mari futurologi cunoscuți de istoria speciei umane pentru că subiectul de azi e provocarea viitorului. Se vorbește mult de trecut, se trăiește mult în trecut și ne bazăm deciziile si indeciziile pe acțiuni trecute deja, mai exact, pe amintirea senzațiilor produse de acele acțiuni. În tot timpul acesta ne scapă din vedere faptul că mintea noastră s-a adaptat astfel încât să-și amintească doar lucrurile care-i convin și așa cum îi convin, tocmai pentru a justifica intern o decizie sau indecizia. Pe lângă asta, nu ne gândim niciodată sau aproape niciodată la faptul că fiecare decizie și fiecare amânare în luarea unei decizii modifică subtil țeserea viitorului, o pânză inexistentă și pe care n-a pipăit-o nici o ființă vreodată, dând minții mereu subiect de preocupare, de evadare. Mintea e cu un picior în trecut și unul în viitor, iar prezentul devine această Cenușăreasă a axei timpului, pe care, pentru că nu vrem să o privim în față, o trimitem la spălat dușumelele până când începe să viseze calești din bostani și pantofi din cleștar cu toc cui. În timp devenim incapabili să mai privim prezentul în față, ne mutăm tot mai mult în virtual, ne mutăm tot mai departe de ceea ce suntem cu adevărat și de singurul lucru pe care-l avem: viața.

Am văzut mai devreme aici un film despre viața persoanelor bonave de scleroză multiplă și felul în care erau prezentate aceste persoane: John, trăiește cu SM de 5 ani, Elena, trăiește cu SM de 7 zile. Nu ne spune nimeni că fiecare trebuie să trăim cu propria viață de la început până la final și din cauza asta căutăm mereu căi de evacuare în caz de pericol, iar căile duc mereu spre trecut ori spre viitor. Nu deschidem nicio ușă în „Acum”, singurul moment pe care-l putem atinge. Costul pentru atitudinea asta față de viață e toată suferința pe care o vedem în jur și pe care o resimțim la nivel personal. Vestea bună e că odată ce începem să fim ceva mai atenți la viață, observăm că lucrurile nu ni se întâmplă nouă ci se întâmplă pentru noi, și au ca rezultat creșterea nostră deasupra durerii fizice, deasupra neajunsurilor materiale, deasupra ignoranței proprii și a aproapelui.
Știu că e greu de digerat ce vă spun eu acum, dar simt să vă spun lucrurile astea. Simt să vă spun că viitorul meu e azi și mereu azi. Fac lucruri care vor trimite unde spre mâine, dar mâine poate să vină cu sau fără mine. Dacă vine cu mine, prefer să mă prindă treaz, cu mine de față, iar dacă mâine e un loc cu care nu mă mai întâlnesc, prefer să mă întorc acasă senin, fără a lua viața prea în serios. Și spun „mă întorc acasă” gândindu-mă că e înțelept să tratăm viața asemeni copiilor, care intră de tot în rol atunci când joacă un joc, dar nu-și uită numele niciodată, știind astfel când îi cheamă mama la cină. Eu n-am venit azi aici să vă spun care-s provocările viitorului, ar fi o mare pierdere de vreme în condițiile în care n-am învățat să facem față provocărilor zilei de azi. Vă provoc pe toți la un moment de introspecție, de care avem mare nevoie ca indivizi dacă vrem să intrăm, ca specie, într-un viitor în care nu ducem facturi neplătite azi și dobânzi dureroase. Nu mă supăr dacă nu o să-mi urmați provocarea, știu că aveți cel mai greu rol azi, acela de a asculta. Ai zice că-i ușor să asculți, dar în realitate e mare diferență între a auzi și a asculta. De auzit auzim mai toți, pentru o bună ascultare ai nevoie de o minte elastică, capabilă să accepte perspective diferite fără să judece, fără să atace, fără să fie de acord, fără să se opună. Totuși, nu-i imposibil. Mie-mi iese binișor de ceva vreme. E o chestiune de exercițiu, odată ce ai avut șansa de a vedea viața și din unghiul din care o văd azi și despre care tocmai v-am vorbit. Vă mulțumesc. Să fiți sănătoși.

Hai să ne echilibrăm

ADIS9002

Peste week-end am fost la Stuttgart, în Germania. Spre deosebire de vizitele mele la Koln, Munchen și Nurnberg, toate soldate cu experiențe culinare faine, această recentă călătorie a mea în țara șvabilor m-a trimis acasă cu gândul că ne judecăm prea aspru restaurantele și restauratorii. Dacă vorbim de ce vede ochiul imediat (și vreau să țin discuția aici, nu vreau să o duc spre excepții), adică localurile dedicate cumva turiștilor și aflate în centru ori în imediata vecinătate a acestuia, Clujul stă mult mai bine la ofertă decât Stuttgartul, iar Bucureștiul, cu toate țepele lui pentru turiști măcar pune pe masă o mâncare cu gust. În trei zile la Stuttgart am aflat că-mi plac tare pâinea și vinul, așa că deși flămând, m-am întors acasă împărtășit. De mai multe ori. Aș vrea să mă întorc acolo pentru un tur al localurilor recomandate de ghidul Michelin. Nu vreau să cred că bucătăria locală e doar grasă, grea și dubios asezonată.

Oricum, m-am bucurat și de experiența asta, ca de una în care mi-ar fi plăcut mâncarea. Am mai învățat ceva, ceva chiar important: în zona medie a serviciilor culinare suntem la fel de bine ori de rău pregătiți ca prietenii noștri ceva mai avansați tehnologic. Diferențele mari pot să apară ori foarte jos, ori foarte sus în grafic, dar în cele trei zile anterior menționate n-am avut bucuria de a experimenta altceva. Mă feresc să critic ospitalitatea șvăbească și cultura gastronomică locală, ar trebui să trăiesc o vreme acolo pentru a avea o imagine clară. Pot să vă spun doar, prietenește, că la Stuttgart în centru se mănâncă prost și scump. Dacă aveți altfel de noroc, aștept vești aici.

Bucătar greu de ucis

IMG_5153

Articolul acesta nu e despre mine, deși povestește o întâmplare din viața mea. Articolul acesta e despre toți cei pe care nu-i vedeți atunci când vă întrebați de ce cele 200 de grame de vită din farfuria de la restaurant costă cât un kilogram din aceeași carne la măcelărie.

Acum trei ani și un pic am fost angajat să gătesc un bufet de gală pentru o petrecere privată din cadrul TIFF, ținută într-o casă faină din Făget. 80 de invitați. Un bufet cu finger food pentru 10 persoane e ușor de făcut, unul pentru 80 e nu de 8 ori ci poate de 20 de ori mai greu, nu pentru că ai face altă mâncare, ci pentru că implică multă, multă muncă manuală, multe mișcări, multă concentrare. Dacă ai 10 piese, 10 îmbucături pentru fiecare om, bufetul pare sărăcăcios, iar oamenii judecă mâncarea (încă e așa în multe culturi) în primul rând cantitativ și abia apoi calitativ, dacă le mai pasă cumva de acest aspect. În acea minunată zi de vară, am ajuns la bucătărie dimineața la 9, după ce am rezolvat ultimele detalii ale aprovizionării. Aveam, ca azi, trei hernii de disc, una dintre ele activându-s cu o zi înainte, în timp ce ridicam o ladă cu legume, nu mai grea de 10 kilograme. Semi-paralizat de durere la fiecare pas, cu junghiuri coborând de pe coloană  până în călcâi, încercam să privesc ziua într-o cheie pozitivă, în sensul că toate trec și că după ce pleacă oaspeții o să beau o sticlă de vin, să mă anesteziez. În condițiile astea eram deja cel mai fericit din bucătărie, colegul meu din acea zi, Ciprian Tătaru, aflându-se în mijlocul unui tratament împotriva cancerului (azi e bine, muncește mai mult decât mine și e mai viu ca niciodată). Noi doi, o masă mare, cuptoarele din casa gazdei, multă materie primă crudă și 10 ore pentru a o transforma în îmbucături delicioase, spectaculoase și … multe. Nici unul dintre noi nu avea chef de vorbă ori de râs, iar despre cheful de a munci nu mai spun nimic. Nu aveam cum să luăm ajutoare, pe de o parte din cauza bugetului, pe de altă parte pentru că-i greu să găsești vara bucătari care o lălăie pe vreun șezlong așteptând un Aperol spritz. Știți ce-am făcut toată ziua? Mâncare. 2800 de piese, 2800 de îmbucături din care, la finalul serii nu mai rămăsese aproape nimic. După startul petrecerii am văzut că oaspeții se simt bine și că nu s-ar duce, așa că am decis să consumăm toată materia primă adusă. Ziua de  lucru a ținut de la 9.00 la 21.00, plus cele două ore de cumpărături de dimineață. N-am murit, nu ne-am făcut de râs, n-am pierdut mâncare, nu ne-am pierdut unul de celălalt, nu ne-am certat cu echipa de service, ba mai mult, am stat și la povești cu invitații încântați de faptul că mâncarea se face sub ochii lor, fără să le povestim despre herniile mele de disc ori despre cancerul lui Ciprian.

Întâmplări de felul ăsta am adunat destule în 20 de ani. Mai am, poate mai apuc să scriu din ele aici. Ce am vrut să spun cu asta? Că fiecare dintre noi plătește un preț pentru mâncare. Unii pentru a putea să o mănânce, alții pentru a putea să o facă. Să fiți sănătoși.

O să ziceți că-s hater…

image

…și că nu înțeleg, da’ pe cuvânt că nu înțeleg. Să vă spun drept, pe asta nici măcar nu vreau să o înțeleg. „Asta” fiind o situație care  se petrece de câțiva ani, și pe care, dacă aș avea doar un pic de timp liber, aș începe să o combat cu procese. Da’ cine știe. În fine, să vă explic: în 2007 am început să scriu pe adihadean.ro, blog care din 2008 a devenit culinar, cu rețete, cum ar veni. Mii de rețete postate în cei nouă ani de existență. Aproape 1000 au fost postate de stagiarii mei din ultimii ani, în baza unui contract pe care-l au cu mine. Materialele sunt pe blogul meu, dar sunt și ale lor. Cele care nu-s puse de ei, sunt doar ale mele. Nu mă refer la rețete, care-s un bun universal în lipsa unei legi care să le protejeze (sigur că nu poți să fugi la OSIM cu fiecare rețetă, cu atât mai mult cu cât niciuna nu-i vreo reinventare a roții). Există însă o lege a drepturilor de autor, care protejează textele și fotografiile, lege pe care un număr mare de publicații românești o încalcă cu mai multă sau mai puțină pricepere. Adevărul, Libertatea, Can Can, Click, Wow Biz, kanalD, realitatea.net și prea mulți alții (nu stau acum să fac inventarul complet și să pun linkuri), s-au înfruptat măcar odată din conținutul blogului meu pe care l-au preluat de cele mai multe ori integral și în 99,9% din cazuri fără să mă întrebe, tot de cele mai multe ori punând titluri cretine de genul „iată aici care-i tortul preferat de hădean”, „cef hădean (da, cef) recomandă să gătiți vita așa”, sau orice alt titlu care ar putea da impresia că le-am trimis articolul cu mâna mea. Nu fac asta decât foarte rar (am unele colaborări punctuale, cum ar fi rubrica din AList Magazine, am mai trimis câteva articole unor site-uri din trustul Pro ori alte trusturi, în virtutea unor înțelegeri pe subiect), nu am dorit niciodată să fiu căpușat și nu înțeleg normalitatea de acest tip. Fraților, nu-mi faceți reclamă, nu primesc trafic de pe site-urile voastre, nu primesc clienți pentru că-mi luați voi articolele cu japca. Pe de altă parte, fiecare articol, fiecare rețetă, fiecare menționare a numelui meu într-un titlu vă aduce trafic din care faceți bani, plătiți chirii, salarii, vacanțe, dividende acționarilor. Aș aprecia grozav să vă găsiți alte surse sau să începeți să mă plătiți pentru munca mea. Hai, că nu-s băiat rău, să cer retroactiv, e bine și de mâine încolo. Promit să vă ofer prețuri pe care să vi le puteți permite. Mulțumesc.

Și cu banii luați, și….

img_5090.jpg

Am crescut într-o civilizație simplă, muncitorescă, fără multe subtilități, dar cu foarte mult bun simț. Un bun simț care spune că pentru a-ți câștiga existența trebuie să muncești cinstit, să dai Cezarului ce-i aparține și să respecți ordinea socială. Mai mult decât atât, condiționarea noastră cea mai puternică a avut ca efect tăcerea, suprimarea voită a oricărei eventuale reclamații la adresa autorității, până în momentul în care lipsa de reacție împotriva abuzului orânduirii devine la fel de firească ca respirația. Știu că mulți dintre dumneavoastră trăiți cu același set de condiționări, unele mai slabe, altele mai puternice. Nu judec, prin urmare, nici ieșirea în stradă pentru a le atrage atenția hoților că-i vedem când ne fură, nu judec nici opțiunea de a rămâne în casă. Pot să vă spun doar că de când mă trezesc dimineața alături de sufletul tânăr care are nevoie de protecția mea și care e fiul meu, observ cum mi se fărâmițează condiționările. Nu iau lucrurile personal, dar nu mai înțeleg să fiu pasiv în vreme ce niște oameni pe care i-am pus să ne păzească prezentul fac eforturi vizibile pentru a ne fura viitorul. Filozofic vorbind, viitorul nu există, deci nu poate fi furat. Totuși, pentru eventualitatea în care voi trăi și mâine, în seara asta voi fi în stradă, în marș. Pentru fiul meu, pentru mine, pentru oricine vrea să iasă, dar nu poate, pentru oricine nu știe că poate să facă asta. Am mai ieșit, alături de familia mea. Voi mai ieși, vom mai ieși. Poate că asta n-o să rezolve nimic, poate că vom fi ignorați încă o vreme și poate că dreptul de a fi guvernați onest și în respectul legii va mai fi încălcat, dar măcar vor ști că sunt văzuți, că ticăloșia a fost remarcată, că tâlhăria cu premeditare la adresa democrației și a statului de drept, că violul la adresa Justiției nu au trecut pe lângă noi în timp ce dormeam. Nu vreau să plec din țara asta și, mai mult decât atât, nu vreau ca toată munca mea de 20 de ani să fie anulată de un guvern care ocrotește  infractorii și-și creează cu bună știință un mediu în care să poată fura în liniște din buzunarele celor care plătesc impozite spetindu-se în fiecare zi. Bună dimineața!