Category Archives: PUBLICITATE

Tu cum luminezi Crăciunul?

luminite

(P)

Priveam cu Vladimir zilele trecute luminițele care împodobesc orașul în perioada asta, lumini pe care el le numește „creaturi”. Mi-am amintit de lumina Crăciunului, așa cum o știam eu când eram mic, și care, pentru că așa erau vremurile, venea uneori din cele câteva lumânări pe care le găseam cu toții și cu ochii închiși, după sutele de ori în care exersam găsirea lor pentru că „s-a luat curentul”, practica prin care regimul strângea șurubul pentru a plăti datoria externă a patriei. Atunci erau mai puține luminițe, dar aveam destulă lumină. Îmi amintesc cum în seara de Ajun mă furișam în cămară să mă bucur primul de haioșele mamei, cum număram minutele, așteptând să iasă cozonacii din cuptor. Atunci nu aveam atât de multe beculețe și instalații electrice, nu aveam casa decorată ca-n filmele pe care copilul meu le vede azi la televizor, dar toată lumina sărbătorilor strălucea în ochii noștri și-n lumânările de pe masa în jurul căreia ne adunam cu toții.

Sunt sigur că acum Crăciunul arată cu totul altfel pentru copilul meu, însă cred că bucuria sărbătorilor în familie și printre prieteni o va simți și el la fel cum o simțeam și eu când eram mic. Mama face haioșe ca în fiecare an și ne așteaptă cu toate gata. Tata, pentru care Crăciunul a fost mai important decât ziua lui de naștere ne va însoți din amintiri și din inimi, fiul meu și nepoții mei vor repeta colindele pe care le-am auzit pentru prima dată din gura mamei mele. Desigur, Crăciunul este mult despre gusturi, dar este și mai mult despre noi toți, împreună, despre veselia din casă, despre liniștea zilelor în care nu ne gândim nici la ce câștigăm, nici la ce cheltuim.

Mă bucură că tot mai mulți oameni din jurul meu caută să dea mai departe lumina Crăciunului prin fapte bune, așa cum le înțeleg ei. Tot mai mulți prieteni mă întreabă pe cine pot ajuta și mă invită să gătesc cu ei la cămine de bătrâni și de copii. Și mă bucur că, măcar o dată pe an ne amintim că omenia este, de fapt, cel mai bun dar pe care îl putem face. Și mă bucur că măcar în perioada aceasta, companiile par să lase deoparte discuțiile despre profit, resurse, planuri și alte cifre și își pun la bătaie resursele pentru a returna ceva comunității din care fac parte și clienții lor.

Așa face și E.ON care va dona anul acesta lumină și căldură celor care au nevoie de ea, prin campania “Dăruiește lumina Crăciunului”. 200.000 de kilowați vor ajunge la spitale, școli, case de copii, însă trebuie să-i ajutați și voi. Intrați pe site, logați-vă cu profilul de Facebook și dați un like instituției în care vreți să ajungă kilowații donați. De multe ori e mai simplu să ajutăm decât am crede sau am recunoaște.

Eu mi-aș dori să conteze și pe Bursă faptele bune, dar până atunci, putem să le facem noi să conteze pe propriile noastre scări de valori.

Să fiți sănătoși și să petreceți sărbătorile cu bucurie!

Tati, eu văd toate lucrurile.

Processed with Snapseed.

Era mic și destul de urât, vinețiu, cu o ureche clăpăugă și fără habar de binele cel nou dobândit după expulzarea din singurul rai pe care-l cunoștea. N-am avut nevoie de vreo secundă pentru a-l iubi. Legătura era acolo și-s convins că ea s-a format înainte ca mama lui și cu mine să ne întâlnim. Știu asta pentru că la puține zile după ce am început să trăim împreună, mi-a spus, descris, cum m-a visat alergând prin Piața Muzeului din Cluj împreună cu acest băiat cu ochii ei și expresia mea, cu atitudine și talent în a găsi necazurile (ghiciți voi cine are atitudine și cine e găsit de necazuri și când nu le caută). Apoi, după doi ani a venit el. Ca-n vis, dar cu o înțelepciune pe care n-a visat-o nimeni. Cu un fel de a privi în om, cu un fel de a pune zâmbet pe fața oricui, oricât de trist, oricât de încruntat. Habar n-am cum face, dar îl urmăresc atent, că doar-doar s-o lipi ceva și de mine din înțelepciunea asta. De când a început să vorbească umblu cu o notă deschisă-n telefon, în care adaug, linie după linie, lucrurile înțelepte sau amuzante (uneori sunt și una și alta) pe care le spune. Împart cu voi câteva, pentru că-i sfârșitul săptămânii, pentru că Vladimir nu se supără și pentru că da.

-Tati, telecomanda asta dă eroare trei metri.

-Tati, uită-te pe aplicație să-mi spui de la ce-s sârmele astea.

-Tati, cine cântă?

-Vița de vie.

-Nu e viță de vie, tati, e un om care cântă.

-Supermaxim îmi place de tine, mami. Mami e brioșa mea.

– Dacă eram mic, am fost un erou.

-Și acum ce ești?

-Acum sunt un erou mare.

-Mami, unde-i tati?

-A fugit în lume cu banii de iaurt.

-Tati, ai fugit în lume cu un iaurțel cu fructe?

-Tati, eu am o limbă străină și vorbesc cu ea calimera calisfera.

Tati, eu am un sughiț, dar trece cu un pufuleț.

-Am venit cu frații mei gemeni: mami și tati.

-Tati, vreau să mă supăr. Ca să pot lua mununuca (suzeta) dacă plâng.

-O să caut stele de mare.

-Și ce o să faci cu ele?

-O să le găsesc.

-Tati, te rrrooooog nu mă spăla. Fă-mă murdar la loc. Dă-mi mucul înapooooooi!

-Tati, miroase a frunze zgomotoase. Sunt chiar o alună nebună. Să-mi dai un diagnostic.

-Tati, eu văd toate lucrurile.

Vladimir are doi ani și câteva luni. Vorbește de la un an și uneori întreabă de o sută de ori același lucru, de parcă ar vrea să mă prindă cu minciuna sau să mă angajeze la SIE. Eu îi răspund aproape de fiecare dată la fel, dar uneori schimb răspunsul, doar pentru că-mi place de mor să-l văd cum mă corectează pentru a fi conform cu răspunsurile anterioare. Și chiar vede toate lucrurile. Asta-i o abilitate cu care venim din această lume în această lume, dar la care renunțăm, în primul rând pentru că pe măsură ce creștem nu se mai amuză nimeni la poznele pe care le spunem, apoi pentru că lumea are prea puțini adulți cu inimă de copil, care să și creadă că sughițul trece cu un pufuleț sau că mami, tati și bebe sunt frați gemeni. Habar n-am dacă-s un tată bun, știu doar că zâmbetul lui mi-a înviat inima de copil și nu mai vreau să renunț la ea. Mi-e prea bine când ne murdărim împreună, când dăm cu degetul mare în același toc de ușă, când împărțim un cornet cu înghețată și când ne uităm la lume fără să-i găsim vreo vină.

*Acest articol a fost scris la invitația Telekom, care vine în sprijinul taților care se străduiesc să fie #1 pentru familiile lor și lansează  MagentaONE prin campania Taţii #1. Nu spun să dai mai departe acestă povestire, dar precis știi una asemănătoare pe care să o împarți cu noi într-un articol sau chiar într-un comentariu la acest articol. Mulțumesc.

Internet cu ceva în plus

img_5095.jpg

(PUB)

Vă scriu carte de la Londra, unde m-au prins veștile din țară, destul de târziu, e drept, întrucât aici, ca în orice alt loc de pe planetă cu excepția României (nu știu cum au reușit), internetul ba nu e, ba s-a stricat. Pe scurt, Vodafone a făcut trecerea de la Supernet 4G la Supernet 4G+, ocazie cu care începând de azi și până-n 5 Octombrie oferă trafic nelimitat gratuit tuturor utilizatorilor Vodafone din Cluj Napoca și Iaș prin Supernet 4G+ City.

Supernet 4G+ vine cu viteză superioară și cea  mai bună experiență HD pe mobil. Și pentru ca lucrurile să se petreacă într-o manieră distractivă, Vodafone a testat afirmația de mai sus punându-l pe Cabral într-o mașină pe care Titi Aur a condus-o bazându-se exclusiv pe imaginile transmise în interiorul mașinii printr rețeaua Vodafone România. Clipul e mai jos:

Legenda statuii fără cap

img_9878.jpg

A fost odată ca niciodată o statuie din teracotă. Probabil o replică după unul dintre războinicii faimoasei armate din teracotă descoperite în China. Statuia despre care vă vorbesc are o istorie furtunoasă, în sensul că e deja la al treilea cap de când a fost amplasată în fața casei din Hufendorf pe care ar trebui s-o străjuiască. Bine, dar unde se duc capetele de teracotă când se duc? Nu știe nimeni. Treaba-i așa: oamenii de la Huf Haus organizează frecvent petreceri în casele lor de prezentare, pentru a reuni clienții care au cumpărat deja o Huf Haus cu potențialii clienți, lucru care mi se pare foarte inteligent. Ei, după câte o astfel de petrecere statuia se trezește dimineața cu o durere de cap teribilă și fără leac, întrucât nimeni nu mai găsește capul pentru a-i administra o aspirină. 

Léa Linster, avec amour

img_0016.jpg

Acum 45 de ani, locul era o stație de combustibil la care opreau șoferii de camion în drum spre Franța aflată la mai puțin de 500 de metri înainte pe drumul care trece prin fața a ceea ce e azi restaurantul Léa Linster, Cuisiniere, în Frisange, Luxembourg. Restaurantul a primit o stea în ghidul Michelin în anul 1987, iar Léa a câștigat doi ani mai târziu premiul Bocuse d’Or, fiind prima femeie care a câștigat acest concurs, lucru mare într-o epocă în care lumea bucătarilor disprețuia femeile ceva mai mult (dar nu cu mult) decât azi. 


Léa are azi 61 de ani și o inimă care cuprinde tot Luxembourgul, lăsând loc și pentru oaspeți. Am mâncat în restaurantul ei acum două zile, mâncare simplă și delicioasă, plăcută ca o îmbrățișare pe care ți-o doreai de multă vreme. Meniul a suferit mici și puține modificări în ultimii 20 de ani, demonstrând că iată, uneori nu-i cazul. Răsfățul din restaurant a continuat a doua zi în casa ei dintre vii, o Huf Haus construită pe structură de lemn, cu geamuri enorme și o panoramă amețitor-liniștitoare.


 Casa a fost făcută de compania Huf Haus acum 21 de ani pe locul unei cabane vechi. Arată la fel ca în anul construcției, impecabil, seducător, cald. Are karma bună a Léei, karmă pe care am ajuns s-o împărțim pentru că unul dintre managerii companiei Huf Haus are o prietenie de peste 40 de ani cu Léa. 


Vizita mea în micul sat Hufendorf de la Hartenfels alcătuit din case Huf s-a încheiat cu lecția de modestie, pasiune și iubire pe care mi-a dat-o această doamnă. Și cu o lecție de bucătărie, transmisă într-un fel atât de simplu, direct și puternic încât simt că m-a schimbat într-un fel care nu poate fi decât bun pentru cei care vor mânca de azi încolo din mâncarea mea. Discutând cu Léa despre tehnici și despre cum poți ajuta un ingredient mai slab calitativ decât te așteptai, ea mi-a oferit această perspectivă: „dacă ai un morcov care nu-i destul de bun, mai bine gătește o roșie.”


E un fel simplu și genial de a spune că un bucătar n-are nicio scuză, niciun motiv să gătească cu un ingredient sub standardele lui, dar că are mereu altă opțiune, care-n același timp e o obligație față de propria artă: să caute mereu ingredientul cel mai bun și să se lase ghidat de el. Același lucru e valabil pentru cei care construiesc avioane, case, cuptoare, dacă vor să atingă excelența. 

Piscină nouă în București

img_6325.jpg

Aproape că nu v-aș spune unde e, pentru că-mi place prea mult faptul că nu vin foarte mulți oameni aici. Totuși, mă gândesc că dacă nu vin oameni defel, până la urmă o să închidă. Impas, deci. Am descoperit locul de trei săptămâni și am venit aici în tot atâtea week-end-uri, în primul rând pentru că e curat, piscina pentru copii e potrivită pentru Vladimir, muzica nu-i prea tare (selecția e chiar ok) și mâncarea are gust. Locul e în spatele Casei Presei și se numește Younivers.

Din nou în juriu

img_8737.jpg

Azi e o zi importantă pentru gastronomie, inclusiv pentru cea românească. Bucureștiul găzduiește semifinala est-europeană a concursului SPellegrino Young Chef. Căștigătorul va merge la finala mondială în Italia, cu mine pe post de mentor, lucru pentru care sunt pur și simplu recunoscător. Azi sunt în juriul competiției alături de doi foarte buni bucătari din Slovenia, respectiv Polonia. Ziua a început devreme și se anunță delicioasă. Competiția e una foarte grea, dar nici viața în bucătărie nu-i altfel. După ce am văzut deja până la ora asta mă pot declara și norocos, și mulțumit.

Camino, home away from home

img_7735.jpg

Camino Home e o clădire care cuprinde câteva apartamente cochete, amenajate cu gust și îmbrăcate în aer de „ce mi-ar plăcea să nu mai plec”. A crescut din bistro-ul Camino, unde onor raportez, am muncit până să plec în lume. Aici locuiesc de cele mai multe ori când vin la Cluj cu treabă, pentru că-mi place aerul, pentru că mă inspiră și pentru că e fix în centrul orașului, pe Iuliu Maniu, la jumătatea străzii care leagă Catedrala Ortodoxă de biserica Sfântul Mihail. Dacă vă interesează subiectul, găsiți detalii aici.

#bornelectric

img_7163.jpg

Viitorul e deja aici. Am simțit-o prin toți porii când am condus prima dată un BMWi8. A fost genul de experiență despre care-i mai bine să taci ca să n-o strici, motiv pentru care nu voi încerca o descriere. Dacă vi se oferă ocazia unui drive-test, amânați orice ar fi pe ordinea de zi.