Category Archives: GÂNDURI ÎN VIZITĂ

Îmi place Clujul la orice oră

image

Îmi place Clujul la orice oră și din orice unghi. Viața m-a pus pentru moment în București, unde-mi și place și mă simt acasă, dar dacă aș fi genul care plănuiește pensia, aș plănui o pensie lungă la Cluj. Îmi plac mai cu seamă diminețile de aici, în orice anotimp, chiar și cele cețoase. Are orașul ăsta un anume farmec și un curent de aer care mă pișcă de pomeți la ora șapte și jumătate, când ies din casă să beau o cafea, indiferent că-i august ori aprilie. Pentru aerul acestui oraș și pentru felul în care-l respir, m-am bucurat că a ieșit ca prima lansare publică a cărții mele să aibă loc la Cluj. Vă aștept azi de la 15.00 la Camino, bistroul din Piața Muzeului în a cărui bucătărie am lucrat vreme de doi ani înainte de a pleca din Cluj, bucătărie care are un loc bun în cartea mea, #24centimetri, apărută la editura Curtea Veche Publishing. Am adus cărți, pix pentru autografe și multă bucurie.

image

Dacă nu ajungeți, dar vreți să cumpărați cartea, o găsiți exclusiv aici. Editura o expediază oriunde în lume. Vă mulțumesc. Să fiți sănătoși.

Foto: Mihai Iorga

image

Iubire cu miros de nucă crudă

Processed with Snapseed.

Primele nuci de anul ăsta sunt pentru mine nucile din nucul ce umbrește curtea casei părintești. Nucul acesta e nepotul nucilor bătrâni din curtea bunicilor mei din Firiza, Maramureș. O linie de sute de ani de viață, regăsită în miezul dulce adăpostit de o coajă subțire, ușor de spart între degete. Să vă spun drept, n-am prea mâncat nuci mai bune decât acestea, și-mi doresc ca înainte de finalul acestei vieți să pot înființa o livadă, ori un loc de care să se poată bucura cât mai mulți oameni, pornind de la acești nuci. Pentru mine, nuca-i ca iubirea. Nu te poți bucura de ea până nu ajungi la miez. Mi-ar plăcea să pot împrăștia metafora asta cât mai departe, poate și pentru că am parte de iubire din plin, iar în vremea asta ea miroase a nucă crudă.

Masterchef România, juriu nou

image

Pagina de media (sursa foto) anunță că ProTv a prezentat noul juriu al programului Masterchef, unde cu bucurie am muncit din postura de jurat vreme de două sezoane. Salut alegerea făcută și pe fiecare dintre membrii noului juriu. Samuel Le Torriellec e un bucătar foarte talentat și cu o contribuție bună la construirea gastronomiei românești moderne, Liviu Popescu a dezvoltat o afacere serioasă și impresionantă având ca motor bucătăria și nu ar trebui să i se solicite o demonstrație mai mare de atât referitoare la capacitatea de a judeca o farfurie cu mâncare, iar Răzvan Exarhu, prietenul meu, a învățat bucătărie în propriul bistro, the hard way. Am și gătit împreună, am și mâncat, am și comentat împreună suficient de multă mâncare încât să nu fiu îngrijorat deloc de soarta show-ului. În ceea ce privește comentariile legate de cât de chef en titre trebuie să fii pentru a putea juriza un concurs de gătit, fie el destinat amatorilor, cum e Masterchef, fie el destinat profesioniștilor, vă atrag atenția asupra faptului că formatul nu are doar bucătari profesioniști în juriu la nivel mondial, mulți dintre jurați fiind restauratori (vezi Joe Bastianich), gastronomi, autori de cărți culinare, oameni specializați în ramuri ale gastronomiei. Chiar celebrul ghid Michelin, care împarte stelele după care aleargă nenumărați restauratori și bucătari profesioniști deopotrivă, e realizat în baza judecății unor oameni printre care se numără foarte puțini bucătari. Așa că, poate că ar fi mai bine ca în bucătărie să ne concentrăm mai mult la mâncare, iar pe canapea să ne concentrăm mai mult la a nu ne îneca cu popcorn în timp ce ne bucurăm (sau nu) de un show tv. Succes, Masterchef.

Nu ne învață la școală, dar n-ar fi rău.

ADIS9001

Nu mi-a plăcut nici măcar o singură zi de școală din intervalul cuprins între 6 și 26 de ani. 20 de ani de neplăceri, uneori suportabile, alteori resimțite ca abuzuri asupra libertății, conștiinței, personalității, inteligenței. S-a întâmplat să am puțini dascăli pe care să-i îndrăgesc, fie că eram bun, fie că eram mediocru la materia lor, relația mea bună cu ei datorându-se faptului că știau cum e viața și cum să trateze aroganța și ignoranța pe care le manifestam în zilele în care nu eram doar un introvertit de la care nu puteai scoate mare lucru, eu nefiind conștient de toate „calitățile” pomenite mai sus. Ca să înțelegeți ce fel de copil am fost, la șase ani, în prima mea zi de școală, puteam deja să citesc. La șapte ani citisem deja mai multe cărți decât oricare dintre colegii mei de clasă și la opt mai multe decât toți la un loc. Cred că singurul care mă egala și eventual întrecea (fără să existe o competiție) era vărul meu, Lucian, care era în aceeași clasă cu mine și care-i foarte deștept și înclinat spre lectură.

Din motive care nu au importanță acum, viața mea a fost împletită cu cititul cărților, activitatea mea favorită până pe la 20 de ani și una care mă bucură în continuare. Vedeam că știu lucruri, știam că știu mai multe decât colegii mei. Eram prea curat pe atunci pentru a mă umfla în pene și eram foarte bine condiționat de acasă, pe bază de străvechi proverbe (lauda de sine nu miroase a bine etc), dar asta nu schimba faptul că mă plictiseam teribil și mă simțeam ținut în loc. Școala nu s-a priceput și nici nu era curioasă, preocuparea sa principală fiind nivelarea minților și caracterelor. Interesul meu pentru școală a scăzut spre zero, în timp ce setea mea pentru cunoaștere era alimentată de lectură alandala și fără noimă de cele mai multe ori, eu găsindu-mă confuz în repetate rânduri. Am absolvit an după an, uneori premiant, de frica părinților sau de rușine, care-i din aceeași gamă.

Urmărind copiii familiei și pe ai cunoscuților constat că deși s-au schimbat multe, sistemul preferă în continuare să-i învețe pe oameni frica și rușinea, nu curajul, nu detașarea, nu libertatea de a schimba perspectiva pentru o mai bună înțelegere a lumii. Dacă ne-ar fi învățat cineva cum să citim manualele, am fi aflat ce știu prea puțini oameni, respectiv că planeta aceasta e populată de miliarde de universuri care pot viețui împreună în armonie fără efort. Deocamdată cunoaștem doar efortul de a fi ceva și ne e necunoscută lipsa de efort a lui a fi pur și simplu. N-aș vrea să înțelegeți că blamez școala românească, lucrurile stau la fel pe tot Pământul, ceea ce explică parțial tulburările istoriei, pe care azi le trăim din plin și care mâine vor fi istorie. De fapt, nu blamez nimic, spun doar ce mi-ar fi plăcut să mă învețe școala.

Internet idiot

preveiw adi hadean (9 of 19)

Dacă e vreunul dintre voi care nu simte că internetul nu mai e câmpul cu maci de acum 7-8 ani, când abia așteptai câte un „din on în off” să te mai vezi în ochi cu alți postatori pe net, să scrie asta într-un comentariu la acest articol. Dacă vreunul dintre voi simte că internetul s-a umplut de idioți care-i distrug armonia, să lase un comentariu la acest articol. Luați în calcul, înainte de a scrie, și această perspectivă: toată lumea simte asta. Inclusiv „idioții”, mai ales „idioții”. Cunosc explicațiile și implicațiile psihologice ale acestui tsunami de ignoranță pe cât de bine poți cunoaște aceste lucruri din lecturarea unor studii publicate pe…internet, desigur, studii legitime, nu apărute sub egida cercetătorilor britanici. Le mai cunosc parțial și pentru că mi-am petrecut multă, mult prea multă vreme, consumând cantități vaste de energie, fie urându-i pe „idioți”, fie încercând să le explic că viața are și alte fețe, că nu totul pute, că nu-i grav, că…că. Mi-au trebuit câțiva ani de frecuș și frustrări să înțeleg că viața-i așa cum e, că oamenii sunt fix cum sunt și că nu poți să schimbi pe nimeni. Tot ce poți face e să vorbești tu frumos, să fii tu înțelegător, să ai tu răbdare, să eviți conflictul, să te dai la o parte din calea zoaielor, să nu intri în troacă, să nu răspunzi la provocări, pentru că, în realitate, singurul lucru pe care-l aperi atunci când te cerți cu cineva pe internet e propriul ego care-ți șoptește în ureche că ai o reputație de protejat. Ceea ce e total nerelevant pentru viața ta în particular și pentru Viață în general. A fost greu, dar am învățat că pot să nu răspund. A fost teribil de greu, dar am învățat să fiu atent și să înțeleg ce semnifică să mă simt jignit sau agresat. Odată ce am înțeles, a devenit total neimportant. Mai apar uneori „nori” de felul ăsta-n viața mea online? Sigur că da, dar acum știu că trec. Îi las să treacă, n-am niciun motiv să-i țin deasupra capului. Prefer lumina. Prefer să luminez și să nu aștept validarea acestui lucru. Nicio veioză nu așteptă vreun lucru de la camera pe care o luminează. Vrei să fii veioza camerei tale? Aprinde-te și nu aștepta. Nu te mai întreba de ce-s oamenii răi, de ce unii urăsc și alții trollează doar pentru distracție, de ce sar în haită la gâtlejul câte unui om. Pe toate astea le poți afla din cărți, dar să știi răspunsul nu ajută la nimic.

PS: ar fi fost cool ca această postare să fie sponsorizată de IKEA, dar nu e. :).

Omran din Alep

img_5090.jpg

„Câteodată e și așa, tati”, îmi spune uneori Vladimir, fiul meu de doi ani și jumătate, când încearcă să explice lucruri pentru care nu are destul vocabular. Dacă ar trebui să explic în cuvinte imaginile de mai jos, m-aș vedea nevoit să recunosc că nu am destul vocabular. Știu însă foarte bine ce-i de făcut pentru ca astfel de imagini să nu mai fie văzute vreodată: să te uiți la ei ca la tine. Da, la ei, la toți ceilalți. Dar cum s-o faci, când suntem atât de diferiți, nu-i așa? Cum să te uiți la un copil sirian abia scăpat de moarte ca la tine, când nu ești în stare să te uiți la copilul tău ca la tine, atunci când urlă o oră din senin și nu știe să spună de ce? Când îți vine să-i rupi degetele vecinului care lucrează deasupra ta cu bormașina duminica la amiază. Când nu-l suporți pe cel care ți-a tăiat calea în trafic și vrei să dai peste el cu mașina, când…
Suntem atât de sensibili încât am devenit insensibili. Omran din Alep, te văd.

Ipocrit sau ignorant?

AdiHadean (4 of 19)

Zilele astea mi-am amintit un banc pe care-l știu din copilărie:
Întrebare: cum se spune corect, funicular sau furnicular?
Răspuns: la ce?
Făcând o paralelă, întrebarea „cum se spune corect, ignorant sau ipocrit?”, cu răspunsul „la ce?”, atrage o continuare: la acea persoană care acum câteva zile hulea sportivii care reprezintă România la Olimpiadă, și care azi agită steagul strigând „România e campioană la scrimă/tenis/blablabla eroii noștri”. Sportivii aceștia în special și sportivii în general nu sunt eroii unui neam, pot fi cel mult proprii eroi. Ei știu că nu-s altceva decât niște gladiatori supuși milei unui public smintit și capricios, incapabil de empatie reală și lipsit de compasiune. Chiar știind asta, chiar având această presiune asupra capului -căci nu poți numi susținere aplauzele doar la victorie și huiduielile la înfrângere- ei luptă, pierd sânge, dinți, unghii, energie vitală, timp din propria viață. Uneori câștigă, alteori nu. Eu îi iubesc oricum, poate pentru că știu cum e să fii făcut knock-out într-un meci pe care te-ai dus să-l câștigi. Și dacă pe conducătorii sportului românesc îi înțeleg (nu-i aprob) când fac conferințe de presă în care se revoltă împotriva sportivilor pe care i-au trimis la Rio(e simptomatică aruncarea cu rahat în cineva pentru a masca propriile duhori), voi, cei ce puneți fierul roșu direct de pe canapea, ce scuză aveți?

Vacanță în Creta

image

Kokkini Hani, la 10 kilometri (sau așa ceva) de aeroportul Kazantsakis din Heraklion. Pe deasupra plajei au trecut aseară câteva zeci de avioane, în ritmul de unul la două minute. Azi vin ceva mai rar, distanța dintre aterizări e de cinci minute. Linii aeriene de care n-am auzit în viața mea aduc sute de turiști pe oră și-i lasă într-un aeroport prăpădit de pe malul mării. Hamalii de aici sunt unii dintre cei mai harnici cu care am avut de-a face de când călătoresc cu avionul. Și nu cred că-s plătiți foarte bine, după cum nu cred că-s plătiți prea bine nici cei care prestează servicii în resorturi, hoteluri, taverne. Și totuși, sunt amabili, respectuoși, destul de profesioniști. Se bucură la bacșiș, da-l câștigă cu zâmbetul pe buze și cu un soi de sfială pe care n-am mai întâlnit-o până acum. Nu voi mai scrie alte lucruri despre vacanța cretană, am remarcat doar lucrurile de mai sus și mi-a venit să vă spun despre ele.

Clientul nu are mereu dreptate, da’ ar vrea.

img_7726.jpg

Obsesiile mele sunt rare, dar bune. Cea mai nouă datează de doi ani și are ca obiect relația dintre prestatorul de servicii și client, cu ambele sensuri active. Sunt un prestator de servicii, dar cel mai adesea sunt client. În ambele ipostaze am fost traversat de frustrări mai mult sau mai puțin enervante, din care am învățat un lucru foarte important: clientul nu are întotdeauna dreptate, da’ ar vrea să aibă. Asta e o atitudine păguboasă tare, pentru că, în realitate, e mult mai important să-ți rezolvi problema decât să ai dreptate. Ca prestator am trăit de câteva ori situații în care-mi venea să-i spun clientului meu că-i un…că n-are dreptate. N-am făcut-o niciodată dintr-un motiv clar: oamenii nemulțumiți sunt de fapt oameni nefericiți, atât de nefericiți încât nemulțumirea lor e cât se poate de autentică, oricât de închipuită le-ar părea celor din jur. Ori nefericirea nu poate fi învinsă de negativitate, iar a-i spune unui om care vrea să aibă dreptate că nu are, prelungește un conflict din care nu căștigă nimeni. Asta nu înseamnă că trebuie să pleci capul când clientul tău are cerințe nerezonabile sau reacții disproporționate. E mai bine să fii ferm, tranșant, eventual politicos, pentru că sarcasmul nu-i pentru oricine. Și nu uita că oamenii care le fac altora zile grele au ei înșiși de dus o viață grea. Sigur că nu ești responsabil pentru asta, dar nici nu trebuie să devii.

Incident în avion

img_9801.jpg

Ora 7.20, cu 10 minute peste ora anunțată pentru decolarea spre Cologne. Avionul Blue Air e încă la poarta de îmbarcare. Rumoare dinspre rândurile din spate. Oamenii strigă „țipă cineva jos”. Mă uit pe geam, nu țipă nimeni. Se aud bubuituri și răcnete ca din gură de șarpe. Cineva, probabil un hamal, a rămas blocat, închis în cala avionului. O însoțitoare de bord ușor confuză îl anunță pe căpitan. După un minut încetează urletele. Mă gândesc doar că aș fi vrut să-l cunosc pe norocosul ghinionist. Și pe colegii lui care l-au închis în cală.