Georges, Au pied de cochon

au-pied-de-cochon

Acest articol nu e o cronică de restaurant. Nu prea le mai scriu, pentru că pur și simmplu nu-mi mai vine. Acest articol e, dacă vreți, o cronică de ospătar. Am ajuns la Au pied de cochon, lângă Les Halles, Paris, grație unui prieten care a vrut să ne arate o altă perspectivă asupra gătirii porcului. Localul e aici din 1947 și oferă acum pe lângă porc, homar, langustine, midii și stridii, plus alte mărunțișuri din apa mării. E, fără îndoială, un local turistic cu precădere, deținut de o bancă,  dar asta nu-i împiedică pe angajați să trateze mâncarea și clientul cu respect. Dacă n-ai rezervare, ești notat pe o listă de aștetare, apoi ești poftit la bar să-ți iei ceva de băut până-ți vine rândul. Am trecut prin asta de multe ori, nicio surpriză, așadar. Mâncarea a fost bună, dar dincolo de mâncare m-a impresionat serviciul ospătarului care s-a nimerit să se ocupe de masa noastră. Am plătit, am lăsat bacșiș cam 20% din valoarea  notei, posibil pentru că fiecare dintre noi a simțit că-i cazul. Am ieșit să ne îndreptăm spre mașină, iar Georges a alergat după noi să ne mulțumească, lucru pe care, vă spun drept, nu l-am mai întâlnit.

georges

A doua seară, însoțiți fiind de prieteni cărora am vrut să le oferim această experiență, am mers din nou la Au pied de cochon (bine, și pentru că văzuserăm în meniu lucruri pe care le-am fi gustat, dar pe care n-am avut cum să le mâncăm. Georges, la datorie, m-a reperat încă înainte de a intra în local. Hostessa de la intrare și-a amintit și ea de mine și m-a alocat tot în sectorul lui Georges. Am stat cam trei  ore și jumătate la masă, timp în care am conversat cu omul de câte ori am putut, încercând să aflu ce-i cu el și de ce e atât de vesel când lumea-i atât de tristă ori sobră în domeniul acesta (văzut/trăit/experimentat în multe, multe localuri în toată lumea). Mi-a spus că-i parizian de când se știe, din mamă italiancă  și tată sicilian, că locuiește în estul Parisului, într-o zonă cu populație provenită din imigrație, că nu-i chiar visul să faci ce face el, dar că e mulțumit de locul de muncă, de atmosferă și de viață în general. E la Au pied de cochon de 5 ani și s-ar putea să mai fie aici și peste 5. Iar eu am decis să scriu despre el și să-i mulțumesc și în felul acesta, pentru un gest care m-a lăsat cu gura căscată. În multe localuri din vestul Europei se poartă paharele mici, meschine și triste pentru vin, pahare care diminuează bucuria experienței unui vin bun cu cel puțin 60% în cazul meu. În prima seară i-am cerut lui Georges pahare normale pentru vin alb sau roșu, omul s-a scuzat, pentru că nu aveau în local. În a doua seară, la câteva minute după ce am fost așezați la masă, Georges s-a prezentat cu patru pahare pentru vin alb și patru pahare pentru vin roșu. Nu știu cum a făcut rost de ele, dar e foarte posibil să le fi cerut din vecini. Știu sigur că nu aveau în local, pentru că în ambele seri încercasem deja să-i conving pe barmani să mă ajute în senul acesta. Alte comentarii nu am. Merci, Georges.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *