Legenda statuii fără cap

A fost odată ca niciodată o statuie din teracotă. Probabil o replică după unul dintre războinicii faimoasei armate din teracotă descoperite în China. Statuia despre care vă vorbesc are o istorie furtunoasă, în sensul că e deja la al treilea cap de când a fost amplasată în fața casei din Hufendorf pe care ar trebui s-o străjuiască. Bine, dar unde se duc capetele de teracotă când se duc? Nu știe nimeni. Treaba-i așa: oamenii de la Huf Haus organizează frecvent petreceri în casele lor de prezentare, pentru a reuni clienții care au cumpărat deja o Huf Haus cu potențialii clienți, lucru care mi se pare foarte inteligent. Ei, după câte o astfel de petrecere statuia se trezește dimineața cu o durere de cap teribilă și fără leac, întrucât nimeni nu mai găsește capul pentru a-i administra o aspirină. 

Léa Linster, avec amour

Acum 45 de ani, locul era o stație de combustibil la care opreau șoferii de camion în drum spre Franța aflată la mai puțin de 500 de metri înainte pe drumul care trece prin fața a ceea ce e azi restaurantul Léa Linster, Cuisiniere, în Frisange, Luxembourg. Restaurantul a primit o stea în ghidul Michelin în anul 1987, iar Léa a câștigat doi ani mai târziu premiul Bocuse d’Or, fiind prima femeie care a câștigat acest concurs, lucru mare într-o epocă în care lumea bucătarilor disprețuia femeile ceva mai mult (dar nu cu mult) decât azi. 


Léa are azi 61 de ani și o inimă care cuprinde tot Luxembourgul, lăsând loc și pentru oaspeți. Am mâncat în restaurantul ei acum două zile, mâncare simplă și delicioasă, plăcută ca o îmbrățișare pe care ți-o doreai de multă vreme. Meniul a suferit mici și puține modificări în ultimii 20 de ani, demonstrând că iată, uneori nu-i cazul. Răsfățul din restaurant a continuat a doua zi în casa ei dintre vii, o Huf Haus construită pe structură de lemn, cu geamuri enorme și o panoramă amețitor-liniștitoare.


 Casa a fost făcută de compania Huf Haus acum 21 de ani pe locul unei cabane vechi. Arată la fel ca în anul construcției, impecabil, seducător, cald. Are karma bună a Léei, karmă pe care am ajuns s-o împărțim pentru că unul dintre managerii companiei Huf Haus are o prietenie de peste 40 de ani cu Léa. 


Vizita mea în micul sat Hufendorf de la Hartenfels alcătuit din case Huf s-a încheiat cu lecția de modestie, pasiune și iubire pe care mi-a dat-o această doamnă. Și cu o lecție de bucătărie, transmisă într-un fel atât de simplu, direct și puternic încât simt că m-a schimbat într-un fel care nu poate fi decât bun pentru cei care vor mânca de azi încolo din mâncarea mea. Discutând cu Léa despre tehnici și despre cum poți ajuta un ingredient mai slab calitativ decât te așteptai, ea mi-a oferit această perspectivă: „dacă ai un morcov care nu-i destul de bun, mai bine gătește o roșie.”


E un fel simplu și genial de a spune că un bucătar n-are nicio scuză, niciun motiv să gătească cu un ingredient sub standardele lui, dar că are mereu altă opțiune, care-n același timp e o obligație față de propria artă: să caute mereu ingredientul cel mai bun și să se lase ghidat de el. Același lucru e valabil pentru cei care construiesc avioane, case, cuptoare, dacă vor să atingă excelența. 

Incident în avion

Ora 7.20, cu 10 minute peste ora anunțată pentru decolarea spre Cologne. Avionul Blue Air e încă la poarta de îmbarcare. Rumoare dinspre rândurile din spate. Oamenii strigă „țipă cineva jos”. Mă uit pe geam, nu țipă nimeni. Se aud bubuituri și răcnete ca din gură de șarpe. Cineva, probabil un hamal, a rămas blocat, închis în cala avionului. O însoțitoare de bord ușor confuză îl anunță pe căpitan. După un minut încetează urletele. Mă gândesc doar că aș fi vrut să-l cunosc pe norocosul ghinionist. Și pe colegii lui care l-au închis în cală. 

Țara în care munca pute

Am găsit la Lucian Mândruță subiectul acesta tratat în Ziarul Financiar, legat de drama unui antreprenor care vrea să muncească, dar nu are cu cine. E drama oricărui/fiecărui antreprenor din servicii ori producție, și cred că se datorează doar parțial faptului că ajutorul social oferit de Stat stimulează statul degeaba sau o gândire de tipul „iau atât de la Stat, mai fac atât la negru și e bine”. Constat pe pielea mea de antreprenor că munca nu mai e ce a fost. Cumva, generația mamei mele, care e sleită de puteri după 40 de ani de muncă, e în stare să muncească pentru salariul minim, fără să crâcnească, dar și fără eficiența de acum 20 de ani (iertare pentru aparenta lipsă de sensibilitate, dar hai să fim cinstiți și să admitem că trupul are limitele sale). În același timp, generațiile de 20-30 de ani nu par a mai găsi motivație nici în salariu, nici în mediul de muncă, nici în evoluție. Am întâlnit asta de zeci de ori deja. Am constatat amar că acela care întreabă „cât e salariul?” înainte să trimită un CV, nu va rămâne cu tine nici până la finalul sezonului. Am constatat amar că în relația cu angajații, facerea de bine e cum zice vorba veche, ba mai rău, am ajuns să cred că felul în care m-au tratat toți șefii mei, de la 17 la 30 de ani cât am fost angajat, e cel corect. În toți anii aceia n-a fost nimeni curios de părerea mea, nu mi-a explicat nimeni CUM să fac ci doar CE să fac, salariul era fix și venea pe sărite, dările la stat se plăteau tot la fel în multe cazuri, iar lipsa performanței era penalizată cu eliminarea din schemă. Expresia „stau 10 ca tine la ușă” era în loc de „bună dimineața”. Mi-e ciudă, pentru că deși mi-am spus mereu în ultimii zece ani că nu-mi voi trata angajații cum m-au tratat angajatorii mei sau șefii direcți, am ajuns să-mi fie dor de ei. Simt azi că șansele de a crea o afacere pe care să o împart cu angajații mei sunt aproape de zero.

Mobilitatea care imobilizează

Șoferul de taxi trimite sms-uri în timpul cursei. Ospătarul nu te vede pentru că e pe Facebook și mai degrabă te împrietenești cu el să-i scrii comanda într-un mesaj decât să te bazezi pe faptul că te va vedea de la 5 metri. Bucătarul e cu ochii și mintea-n pariurile sportive, nu-i chiar curios de mâncarea ta. Poate ar fi mai bine ca oamenii din servicii (nu mă refer aici la cei din serviciile de informații) să nu mai aibă acces la propriile telefoane în timpul orelor de program. Sau măcar la internet. Sau nu știu la ce, dar știu sigur că nu-i în interesul clientului fenomenul acesta care pare că se extinde. Sigur că-i normal să ai acces la tehnologia vremii în care trăiești, dar e la fel de normal să-ți faci treaba când ești la muncă. Sau poate nu mai înțeleg eu lumea în care trăiesc și am așteptări nejustificate.

Bucătar culegător

E un trend care vine probabil dinspre nord, dinspre Noma lui Redzepi, respectiv transformarea bucătarului în bucătar-culegător. Înțeleg de ce e așa în țările nordice, unde 6 luni pe an nu crește nimic. Adică înțeleg de unde vine pornirea. Nu cred însă că-i nimerit ca noi, bucătarii, să ieșim dintre cratițe și oale pentru a ne apuca să culegem ciuperci, mure, mere, pere, roșii sau castraveți, pe care să le vindem apoi la supra-preț doar pentru că am petrecut timp adunându-le cu mâna noastră. Da, e drept, într-o țară ca România, în care țeapa e încă sport național și legumicultorul cinstit e încă pasăre rară, poate fi mai înțelept de multe ori să faci efortul de a alege singur marfa pe care o vrei în restaurant, dar chiar și așa, consider că eforturile noastre ca șefi de bucătării ori restaurante ar trebui să se concentreze pe educarea furnizorilor (putem face asta ușor) mai degrabă decât pe săpat și plivit. Dacă ne uităm puțin mai atent la starurile tv care au pornit trendul acesta, putem observa că au grădinari, culegători, măcelari, chiar dacă în unele cazuri fermele sunt ale lor. Ce punem în mâncare e responsabilitatea noastră, dar măcar până la intrarea în bucătărie putem  împărți responsabilitatea aceasta cu alte verigi ale lanțului. Nu de alta, da’ mi-e că ajungem să ne placă mai mult culesul decât gătitul și deja suntem mult prea puțini în bucătărie.

Despre stima de sine

S-au scris cărți, biblioteci întregi, despre cum să crești și să întreții stima de sine. „Stimă de sine” e doar o denumire ușor pretențioasă pentru EGO, o construcție a minții, de care avem nevoie temporar, inclusiv din perspectiva practică a vieții. Totuși, stima de sine se dovedește a fi o investiție volatilă, având în vedere nenumărații factori care contribuie la creșterea ori scăderea valorii sale. Ca să nu mai spun că între a avea o părere bună și a avea o părere proastă despre propria persoană nu-i nicio diferență din perspectiva Adevărului, ambele consumând timp și energie luate de la celelalte activități, unele chiar importante pentru realizarea vieții care ni s-a dat. Gândurile care sunt alimentate constant fac asta, iar părerea noastră despre noi înșine nu e un fapt, e un gând pe care ne căznim să-l hrănim cu argumente. Lipsa stimei de sine oferă libertate. Poți să fii tu în orice situație, fără efort, fără efortul de a fi cine-ți spune propria stimă de sine că ar trebui să fii în acea situație. Dacă nu ai investiții de apărat, nu-ți mai tremură sufletul de fiecare dată când Bursa are zile  bune ori rele. 

Transilvania în vie

Declar funcțional hashtag-ul #transilvaniainvie, utilizabil de către cine dorește, dacă a avut o experiență de orice fel cu vinul ori via din Transilvania. Pentru că mi se pare că Transilvania învie duhul din sticlă, spiritul străvechi și adormit de ceva vreme, al vinului nobil. Crame mai mici și mai mari încep să se ridice și se pregătesc să reverse râuri auriu-verzui ori roșu sângeriu. Mi-e drag ce se petrece cu via și vinul din Transilvania și tare aș vrea să împart cu voi #transilvaniainvie. Din toamna asta, pe paginile pe care le cunoașteți deja.

Moldova magică

Din 2007 tot revin la Chișinău, cu o treabă sau alta. Observ transformările prin care trece orașul și mă bucur. Sigur, dacă ni se pare că în România progresul circulă cu căruța pe DN, în Moldova pare că merge pe jos. Cumva, nu văd în faptul acesta un lucru rău. Nu pretind că înțeleg realitățile politico-economice din Republică, nu le înțeleg nici pe cele din România, dar nu pot să nu sesizez potențialul, locul de creștere. Apoi, nu pot să nu remarc diferența majoră intre serviciile prestate aici în ospitalitate și cele din România. Moldova are câteva clase peste. La vinuri nu ne întrec, dar aleargă umăr la umăr alături de cele românești (mă rog, posibil să ne bată la spumante), însă cu mâncarea lucrurile stau altfel. Mâncarea simplă, curată, e ceea ce ar trebui să fie. Bucătăria locală oferă varietate și se aseamănă cu cea din România doar până-n punctul în care românii din țară au decis că e destul s-o ținem pe ceafă de porc și cartofi ca acasă. Nu vă ascund că această ultimă vizită a venit pentru mine cu tentația de a deschide un restaurant aici. Mă gândesc serios, însă mai cercetez puțin.

Îmi place zborul

Azi am zburat de două ori. O dată, conform realității, de la București la Chișinău, unde sunt ocupat să-mi fie bine  până revin acasă. A doua oară am zburat de la ProTv pe motiv de indisciplină, conform Libertatea, care afirmă că am fost concediat pentru că nu mi-am respectat contractul. Sigur că tabloidele nu-mi datorează nimic, nici mie, nici adevărului, dar ar fi putut să dea un telefon înainte. Sau măcar să fi sunat la ProTV pentru o poziție oficială. E drept că la Libertatea nu lucrează nici Tolontan, nici CTP, de fapt e posibil să nu lucreze nici măcar vreun fost jurnalist, deci poate că n-ar trebui să am așteptări. Între mine și ProTV nu există datorii nestinse după participarea mea la Masterchef, emisiune despre care consider în continuare că a venit în viața mea la momentul potrivit și despre care cred că va pleca exact când va fi nevoie. Alte anunțuri și comentarii nu am de făcut, nici aici, nici în altă parte. Poate doar că de două luni tot aud că plec de la Masterchef ba pentru că sunt mai puțin popular decât colegii mei, ba pentru că nu ar fi chimie între noi, ba pentru că, iată, sunt rebel (ceea ce ar fi chiar cool, decât că nu-s). Să fiți sănătoși, iar pentru Libertatea, #24centimetri.