Masterchef România, juriu nou

Pagina de media (sursa foto) anunță că ProTv a prezentat noul juriu al programului Masterchef, unde cu bucurie am muncit din postura de jurat vreme de două sezoane. Salut alegerea făcută și pe fiecare dintre membrii noului juriu. Samuel Le Torriellec e un bucătar foarte talentat și cu o contribuție bună la construirea gastronomiei românești moderne, Liviu Popescu a dezvoltat o afacere serioasă și impresionantă având ca motor bucătăria și nu ar trebui să i se solicite o demonstrație mai mare de atât referitoare la capacitatea de a judeca o farfurie cu mâncare, iar Răzvan Exarhu, prietenul meu, a învățat bucătărie în propriul bistro, the hard way. Am și gătit împreună, am și mâncat, am și comentat împreună suficient de multă mâncare încât să nu fiu îngrijorat deloc de soarta show-ului. În ceea ce privește comentariile legate de cât de chef en titre trebuie să fii pentru a putea juriza un concurs de gătit, fie el destinat amatorilor, cum e Masterchef, fie el destinat profesioniștilor, vă atrag atenția asupra faptului că formatul nu are doar bucătari profesioniști în juriu la nivel mondial, mulți dintre jurați fiind restauratori (vezi Joe Bastianich), gastronomi, autori de cărți culinare, oameni specializați în ramuri ale gastronomiei. Chiar celebrul ghid Michelin, care împarte stelele după care aleargă nenumărați restauratori și bucătari profesioniști deopotrivă, e realizat în baza judecății unor oameni printre care se numără foarte puțini bucătari. Așa că, poate că ar fi mai bine ca în bucătărie să ne concentrăm mai mult la mâncare, iar pe canapea să ne concentrăm mai mult la a nu ne îneca cu popcorn în timp ce ne bucurăm (sau nu) de un show tv. Succes, Masterchef.

S-a furat în România. Meseria.

Una dintre rădăcinile fenomenului de deprofesionalizare pe care-l traversează societatea românească azi se află în trecutul României, destul de departe în urmă, cam pe la vremea a care a fost descoperită, adoptată și implementată pe scară largă ideea exprimată prin expresia „bă, meseria se fură”. Ne-am dovedit a fi un neam teribil de nepriceput la această activitate, prea mândru pentru a cerși, prea prost pentru a fura cumsecade (asta-i dintr-un cântec al lui Sting, care de bună seamă nu-i despre subiectul meu de azi, dar care pare să se potrivească). Expresia „meseria se fură”, auzită încă prea des, reflectă incapacitatea de a oferi și de a cere educație. Instituția mentoratului e practic inexistentă în România, iar absolvenții școlilor sunt, exact ca mine acum 20 de ani, perfect nepregătiți pentru a produce ceva cu valoare adăugată. Am furat cu toții la meserie până a dispărut aproape de tot. Orice ar putea fi recuperat pare azi foarte costisitor. Posibil pentru că este. Din păcate nu avem cum să producem meseriași la promoție, doi plus unul gratis. Sau mentori, în egală măsură.

Nu ne învață la școală, dar n-ar fi rău.

Nu mi-a plăcut nici măcar o singură zi de școală din intervalul cuprins între 6 și 26 de ani. 20 de ani de neplăceri, uneori suportabile, alteori resimțite ca abuzuri asupra libertății, conștiinței, personalității, inteligenței. S-a întâmplat să am puțini dascăli pe care să-i îndrăgesc, fie că eram bun, fie că eram mediocru la materia lor, relația mea bună cu ei datorându-se faptului că știau cum e viața și cum să trateze aroganța și ignoranța pe care le manifestam în zilele în care nu eram doar un introvertit de la care nu puteai scoate mare lucru, eu nefiind conștient de toate „calitățile” pomenite mai sus. Ca să înțelegeți ce fel de copil am fost, la șase ani, în prima mea zi de școală, puteam deja să citesc. La șapte ani citisem deja mai multe cărți decât oricare dintre colegii mei de clasă și la opt mai multe decât toți la un loc. Cred că singurul care mă egala și eventual întrecea (fără să existe o competiție) era vărul meu, Lucian, care era în aceeași clasă cu mine și care-i foarte deștept și înclinat spre lectură.

Din motive care nu au importanță acum, viața mea a fost împletită cu cititul cărților, activitatea mea favorită până pe la 20 de ani și una care mă bucură în continuare. Vedeam că știu lucruri, știam că știu mai multe decât colegii mei. Eram prea curat pe atunci pentru a mă umfla în pene și eram foarte bine condiționat de acasă, pe bază de străvechi proverbe (lauda de sine nu miroase a bine etc), dar asta nu schimba faptul că mă plictiseam teribil și mă simțeam ținut în loc. Școala nu s-a priceput și nici nu era curioasă, preocuparea sa principală fiind nivelarea minților și caracterelor. Interesul meu pentru școală a scăzut spre zero, în timp ce setea mea pentru cunoaștere era alimentată de lectură alandala și fără noimă de cele mai multe ori, eu găsindu-mă confuz în repetate rânduri. Am absolvit an după an, uneori premiant, de frica părinților sau de rușine, care-i din aceeași gamă.

Urmărind copiii familiei și pe ai cunoscuților constat că deși s-au schimbat multe, sistemul preferă în continuare să-i învețe pe oameni frica și rușinea, nu curajul, nu detașarea, nu libertatea de a schimba perspectiva pentru o mai bună înțelegere a lumii. Dacă ne-ar fi învățat cineva cum să citim manualele, am fi aflat ce știu prea puțini oameni, respectiv că planeta aceasta e populată de miliarde de universuri care pot viețui împreună în armonie fără efort. Deocamdată cunoaștem doar efortul de a fi ceva și ne e necunoscută lipsa de efort a lui a fi pur și simplu. N-aș vrea să înțelegeți că blamez școala românească, lucrurile stau la fel pe tot Pământul, ceea ce explică parțial tulburările istoriei, pe care azi le trăim din plin și care mâine vor fi istorie. De fapt, nu blamez nimic, spun doar ce mi-ar fi plăcut să mă învețe școala.

Internet idiot

Dacă e vreunul dintre voi care nu simte că internetul nu mai e câmpul cu maci de acum 7-8 ani, când abia așteptai câte un „din on în off” să te mai vezi în ochi cu alți postatori pe net, să scrie asta într-un comentariu la acest articol. Dacă vreunul dintre voi simte că internetul s-a umplut de idioți care-i distrug armonia, să lase un comentariu la acest articol. Luați în calcul, înainte de a scrie, și această perspectivă: toată lumea simte asta. Inclusiv „idioții”, mai ales „idioții”. Cunosc explicațiile și implicațiile psihologice ale acestui tsunami de ignoranță pe cât de bine poți cunoaște aceste lucruri din lecturarea unor studii publicate pe…internet, desigur, studii legitime, nu apărute sub egida cercetătorilor britanici. Le mai cunosc parțial și pentru că mi-am petrecut multă, mult prea multă vreme, consumând cantități vaste de energie, fie urându-i pe „idioți”, fie încercând să le explic că viața are și alte fețe, că nu totul pute, că nu-i grav, că…că. Mi-au trebuit câțiva ani de frecuș și frustrări să înțeleg că viața-i așa cum e, că oamenii sunt fix cum sunt și că nu poți să schimbi pe nimeni. Tot ce poți face e să vorbești tu frumos, să fii tu înțelegător, să ai tu răbdare, să eviți conflictul, să te dai la o parte din calea zoaielor, să nu intri în troacă, să nu răspunzi la provocări, pentru că, în realitate, singurul lucru pe care-l aperi atunci când te cerți cu cineva pe internet e propriul ego care-ți șoptește în ureche că ai o reputație de protejat. Ceea ce e total nerelevant pentru viața ta în particular și pentru Viață în general. A fost greu, dar am învățat că pot să nu răspund. A fost teribil de greu, dar am învățat să fiu atent și să înțeleg ce semnifică să mă simt jignit sau agresat. Odată ce am înțeles, a devenit total neimportant. Mai apar uneori „nori” de felul ăsta-n viața mea online? Sigur că da, dar acum știu că trec. Îi las să treacă, n-am niciun motiv să-i țin deasupra capului. Prefer lumina. Prefer să luminez și să nu aștept validarea acestui lucru. Nicio veioză nu așteptă vreun lucru de la camera pe care o luminează. Vrei să fii veioza camerei tale? Aprinde-te și nu aștepta. Nu te mai întreba de ce-s oamenii răi, de ce unii urăsc și alții trollează doar pentru distracție, de ce sar în haită la gâtlejul câte unui om. Pe toate astea le poți afla din cărți, dar să știi răspunsul nu ajută la nimic.

PS: ar fi fost cool ca această postare să fie sponsorizată de IKEA, dar nu e. :).

Omran din Alep

„Câteodată e și așa, tati”, îmi spune uneori Vladimir, fiul meu de doi ani și jumătate, când încearcă să explice lucruri pentru care nu are destul vocabular. Dacă ar trebui să explic în cuvinte imaginile de mai jos, m-aș vedea nevoit să recunosc că nu am destul vocabular. Știu însă foarte bine ce-i de făcut pentru ca astfel de imagini să nu mai fie văzute vreodată: să te uiți la ei ca la tine. Da, la ei, la toți ceilalți. Dar cum s-o faci, când suntem atât de diferiți, nu-i așa? Cum să te uiți la un copil sirian abia scăpat de moarte ca la tine, când nu ești în stare să te uiți la copilul tău ca la tine, atunci când urlă o oră din senin și nu știe să spună de ce? Când îți vine să-i rupi degetele vecinului care lucrează deasupra ta cu bormașina duminica la amiază. Când nu-l suporți pe cel care ți-a tăiat calea în trafic și vrei să dai peste el cu mașina, când…
Suntem atât de sensibili încât am devenit insensibili. Omran din Alep, te văd.

Nimic senzațional din Creta

Da, ne plac poveștile cu suspans, cu final surprinzător sau început mai surprinzător decât finalul (dacă-s spuse de Tarantino), dar parcă prea alergăm după dramatism și senzație obținută facil în ultima vreme. Azi vreau să ofer în schimb o poveste fără dramă, dar plină de inocență. Am întâlnit în Creta un tânăr român care muncește aici și care mi-a dăruit zece minute din viața lui. Vedeți în noul episod Out of the kitchen ce am vorbit cu Gabriel Fotache, student din Iași.

Așa-mi apar vorbe

Nu degeaba zice lumea că-s arogant, că nu răspund la e-mailuri și că nu știu să împart cu alții. Acum, serios, voi n-ați fi petrecut 2-3, poate 6 ore din viață să răspundeți unui mail care conține niște întrebări scurte și specifice, ca acelea de mai jos, mai ales dacă mailul, venit de la un necunoscut, se încheie așa cum se încheie (fragmentul de mail e cu copy/paste, nu mai stau să corectez, că mă umflă râsul iar, am făcut doar o modificare menită să asigure anonimatul expeditorului, care-i doar unul dintre zecile de oameni care-mi scriu lunar pe tema asta, exact cu această abordare):
1.Care crezi ca ar fi o solutie mai putin riscanta PENTRU INCEPUT : un restaurant gen fast food in zona food court -ului la mall ,sau un spatiu mai mic cu 10 mese intr o locatie mai spre centru.(ma gandesc la chirii si expunere)
2.Care ar fi bugetul minim necesar pt ambele variante?Daca in momentul de fata as dispune de 30 000 -40 000 de euro, de cat as mai avea nevoie?Ma gandesc si la ceva fonduri europene ,dar is constient ca dureaza pana acesti bani iti intra in cont .Totusi mai pot amortiza o parte din investitie…
3.Crezi ca am nevoie neaparat de un bucatar care cunoaste bucataria @#* sau un bucatar bun care sa invete sa sa gatesca retete @#* sub „atenta indrumare” a prietenei mele?:))
4.Cam de cate feluri de mancare am nevoie in meniu,minim, pentru inceput ?Nu vreau sa ma intelegi gresit, nu vreau profit maxim,imediat, cu investitie mica (visul oricarui roman) ci mai degraba incerc sa fiu cat mai prudent si sa limitez riscurile.
5.Care crezi ca e cel mai eficient mod de promova un astfel de restaurant la inceput?
6.Cat m ar costa un bucatar bun de restaurant normal, de genu asta, fara fite?
7.Cat de riscant este sa incerc un restaurant cu specific mai @#* in Romania?
8 Care ar pretul optim de vanzare a unui fel de mancare, a unei farfurii?

Stiu ca serviciile de consultanta costa,dar mai intai am nevoie de sfaturi de la cineva mega avizat cum esti tu.Intrebarile mele cred ca intra la categoria sfaturi,nicidecum consultanta…:)

Mâncare cinstită

La Patsiris e închis lunea, din 1922 încoace. Actualul proprietar al afacerii a închiriat locul acum șase ani și lucrează în mica tavernă aflată aproape de intrarea în Kokkini Hani împreună cu familia lui. Sunt toți blonzi ca niște nemți, vorbesc engleză cu un accent plăcut și gătesc foarte bine. Am mâncat acolo de trei ori, încercând între timp și mâncarea altor taverne. Am mâncat bine peste tot, inclusiv la hotel (lucru de mirare, având în vedere procentul mare de experiențe mizerabile cu mâncarea de hotel), dar nu ca aici. Pește cu gust de mare, calamari gătiți optim, porc fript și înăbușit cu ceapă, ardei gras, vin și ulei de măsline, hamsii cărnoase, brânză iute și un tzatziki de geniu. Se vede că e sărăcie, că-s turiști puțini și că „economia duduie” în sensul că nici vorbă, dar se vede și că oamenii înțeleg să nu batjocorească puținul pe care-l au. Și uite așa am primit și răspunsul la întrebarea „de ce sunt rare spre excepțional cazurile de felul ăsta în turismul românesc?”. Dacă nu l-ați intuit deja, vi-l spun eu: avem prea mult, iar asta ne diluează și bunul simț, și imaginația. Experiențele ultimilor doi ani pe litoralul românesc îmi confirmă teoria, la fel ca fiecare drum cu mașina de la București la Cluj, fie că trec prin Valea Prahovei, fie că trec prin Valea Oltului. Și nu, nu am pretenții, dimpotrivă, nu mai am nicio așteptare. Mă mărginesc la a constata. Revin cu vești mai bune pe subiect, când le-oi avea. Vești bune înseamnă că mâncarea proastă și serviciile rele sunt excepția, nu regula.

Ipocrit sau ignorant?

Zilele astea mi-am amintit un banc pe care-l știu din copilărie:
Întrebare: cum se spune corect, funicular sau furnicular?
Răspuns: la ce?
Făcând o paralelă, întrebarea „cum se spune corect, ignorant sau ipocrit?”, cu răspunsul „la ce?”, atrage o continuare: la acea persoană care acum câteva zile hulea sportivii care reprezintă România la Olimpiadă, și care azi agită steagul strigând „România e campioană la scrimă/tenis/blablabla eroii noștri”. Sportivii aceștia în special și sportivii în general nu sunt eroii unui neam, pot fi cel mult proprii eroi. Ei știu că nu-s altceva decât niște gladiatori supuși milei unui public smintit și capricios, incapabil de empatie reală și lipsit de compasiune. Chiar știind asta, chiar având această presiune asupra capului -căci nu poți numi susținere aplauzele doar la victorie și huiduielile la înfrângere- ei luptă, pierd sânge, dinți, unghii, energie vitală, timp din propria viață. Uneori câștigă, alteori nu. Eu îi iubesc oricum, poate pentru că știu cum e să fii făcut knock-out într-un meci pe care te-ai dus să-l câștigi. Și dacă pe conducătorii sportului românesc îi înțeleg (nu-i aprob) când fac conferințe de presă în care se revoltă împotriva sportivilor pe care i-au trimis la Rio(e simptomatică aruncarea cu rahat în cineva pentru a masca propriile duhori), voi, cei ce puneți fierul roșu direct de pe canapea, ce scuză aveți?

Vacanță în Creta

Kokkini Hani, la 10 kilometri (sau așa ceva) de aeroportul Kazantsakis din Heraklion. Pe deasupra plajei au trecut aseară câteva zeci de avioane, în ritmul de unul la două minute. Azi vin ceva mai rar, distanța dintre aterizări e de cinci minute. Linii aeriene de care n-am auzit în viața mea aduc sute de turiști pe oră și-i lasă într-un aeroport prăpădit de pe malul mării. Hamalii de aici sunt unii dintre cei mai harnici cu care am avut de-a face de când călătoresc cu avionul. Și nu cred că-s plătiți foarte bine, după cum nu cred că-s plătiți prea bine nici cei care prestează servicii în resorturi, hoteluri, taverne. Și totuși, sunt amabili, respectuoși, destul de profesioniști. Se bucură la bacșiș, da-l câștigă cu zâmbetul pe buze și cu un soi de sfială pe care n-am mai întâlnit-o până acum. Nu voi mai scrie alte lucruri despre vacanța cretană, am remarcat doar lucrurile de mai sus și mi-a venit să vă spun despre ele.