Category Archives: GÂNDURI ÎN VIZITĂ

Cum văd eu chestiunea asta cu cererea și oferta

Se tot vorbește atât în restaurație, cât și în alte tipuri de afaceri că trebuie să oferi ce îți cere piața. Chestiunea asta cu cererea și oferta eu o văd un pic diferită.

În sensul că nu mă prea interesează ce ceri. Mă interesează doar ce știu eu să fac. Eu nu pot să-mi pun pasiunea în năcazurile tale. Pot s-o pun în bucuria mea de a face ceva. Și cam așa îmi tratez clienții chiar dacă poate să pară arogant. Nu e arogant deloc, dimpotrivă, e foarte multă umilință. Eu doar asta știu să fac. Și pun pe masă în fiecare zi ceva-ul ăsta pe care știu să-l fac. Și mă bucur foarte tare dacă cineva îl și cumpără. Dacă fac asta ca hobby, nu am niciun fel de problemă. Dacă fac asta ca profesie, sigur că îmi doresc foarte tare ca cineva să cumpere lucrul ăla pe care îl fac eu, dar n-o să încep să lucrez la mintea celuilalt, o să încep să lucrez la mine și la produsul pe care-l fac. O să încerc să văd și altă variantă.

Pentru că e imposibil să nu găsești în tine bucuria de a face o mulțime de lucruri. Noi suntem echipați pentru chestiunea asta. Să găsim în noi bucuria de a face o mulțime de lucruri diferite. Nu suntem șoarecele care aleargă în cușcă întruna, chiar dacă uneori ne comportăm astfel.

Pâinea este esență de viață

paine-Adi-Hadean

Mie mi-e dragă pâinea. Îmi place pâinea pe care pot s-o mănânc goală, fără nimic altceva. Și asta caut la o pâine, să o pot mânca fără nimic.
La MEATic, restaurantul meu din Oradea, coacem pâine pentru oaspeții restaurantului. E o pâine cu maia și cu hidratare 75 %. Iese foarte bine, iese foarte gustoasă. Și facem pâinea asta din mai multe motive.

Mie nu-mi place pâinea pe care o mănânc de obicei la restaurant. Pentru că de cele mai multe ori e o pâine sub standardul meu de bucurie, nu sub standardul meu tehnic. E o pâine parcă lipsită de viață și mie mi se pare asta foarte grav pentru o pâine. Pâinea e mai mult decât un șurub.

Pentru mine, om crescut în țara asta, pâinea este esență de viață, dacă vreți. Și am nevoie să simt că a fost făcută cu băgare de seamă și cu dorința de a da viață mai departe. Eu de asta fac mâncare, pentru că am dorința de a da viață mai departe, nu fac asta din alt motiv. Pentru că în realitate marjele mele de profit nu sunt chiar atât de mari.

paine-Adi-Hadean

Generația care se descurcă

generatia-care-se-descurca

Mă uit la copiii de 3-4 ani cât de bine sunt pregătiți pentru viață față de cum eram noi la vârsta lor. Saltul evolutiv în mentalitate și în felul în care percepem viața este unul destul de mare. E adevărat că salturi evolutive au fost pe tot parcursul istoriei, pentru că dacă n-ar fi fost, dacă oamenii nu ar fi evoluat, încă mai căutam și astăzi cum să facem roata sau cum să aprindem un foc. Sau cum să păstrăm focul aprins venit de la fulger.

Noi facem parte din această evoluție și vrem să acceptăm sau nu, trebuie să facem un pas înainte, pentru că vin din urmă generațiile astea care-și doresc altceva și care se tem tot mai puțin să spună nu. Și care se tem tot mai puțin să se abțină. Dacă avem o datorie pe lumea asta, asta-i datoria noastră pentru rasa umană: să îi lăsăm pe cei care vin după noi să experimenteze ceva nou, să nu-i oprim, să nu-i blocăm.

Oricum vor experimenta ceva nou. Dacă nu vom face noi, o să-și facă singuri. Fiul meu care are 3 ani, vorbește de la 1 an și expresia lui preferată, încă de atunci, e „tati, mă descurc”. Asta face toată lumea, asta face toată planeta, asta fac generațiile tinere, se descurcă. Îi putem ajuta și noi să se descurce sau putem să ne ajutăm pe noi să ne descurcăm împreună cu ei sau pur și simplu putem să stăm jos și să ne bucurăm de priveliște.

Dar eu zic că atâta timp cât suntem aici, poate că este interesant să participăm la viață, poate că e interesant să ne bucurăm și noi de ea, și de evoluția lor, și de evoluția noastră împreună cu ei.

16230998_162155230950180_7787185683751239680_n.jpg

Școala de Bucătari Sibiu – o primă ediție de succes

Scoala-de-Bucatari-Adi-Hadean-Sibiu

Zilele trecute, copiii mei de la Școala de Bucătari Sibiu și-au dat examenul final. Un examen greu, dacă mă întrebați pe mine, care a încununat un an și mai greu de muncă pentru ei. Și-s mândru că au reușit. Că n-au renunțat, deși, neștiind ce-i așteaptă nu le-a fost ușor să se trezească pe lângă școală, și cu muncă. Și muncă serioasă, nu glumă, așa cum e mai mereu în bucătărie.Scoala-de-Bucatari-Adi-Hadean-Sibiu

I-am văzut ambițioși și extrem de harnici, în cele două zile în care am pregătit împreună cu ei meniul pentru Balul Rotary Club din Sibiu. Un meniu de 3 feluri, pentru 200 de persoane, care i-a solicitat ca atenție, muncă în echipă și implicare. Am gândit un meniu simplu pentru examenul lor final, din care să învețe că gustul bun nu stă doar în preparatele sofisticate și că e bine să îmbrățișăm simplitatea și să o readucem în viețile noastre, chiar și în meniurile de evenimente. Măcar din când în când.
Scoala-de-Bucatari-Adi-Hadean-Sibiu
Am pregătit împreună cremă de mălai cu păstrăv afumat și cranț din piele de păstrăv, cocoș pitic cu piure din legume coapte (țelină, păstârnac, morcov și sfeclă) și sos brun, mousse de ciocolată, glazură de ciocolată, gel de mango și zmeură. Le-a ieșit bine. Bine, bine de tot.
Scoala-de-Bucatari-Adi-Hadean-Sibiu
Sunt bucuros să închei o primă ediție a Școlii de Bucătari și la Sibiu. În luna iunie, începem înscrierile pentru anul viitor și profit de ocazie să le mulțumesc partenerilor și restaurantelor care le-au asigurat practica, pentru toată implicarea și dăruirea pentru ca acest proiect să ajungă la bun final. A fost o bucurie pentru mine să văd și să simt implicarea tuturor, de la cadrele didactice ale Facultății de Ştiinţe Agricole, Industrie Alimentară şi Protecţia Mediului din ULB Sibiu, la prietenii din Asociația Rotary Club Sibiu, și a restaurantelor partenere: Hilton Sibiu, Jules, La cuptor, Max, Syndicat Gourmet, Pardon Cafe. Cu toții și-au asumat pregătirea acestor copii ca un obiectiv comun, iar asta îmi dă speranță și convingere că facem ceva bine.

Financiar, încă suntem departe de tot ce ar presupune acoperirea nevoilor acestui proiect, dar sunt înconjurat de oameni a căror strădanie reușește cumva să acopere măcar nevoile stringente ale acestor copii pentru a deveni bucătari în adevăratul sens al cuvântului. Sigur, putem și mai mult și mai bine, iar cei care doresc să ne sprijine și mai departe pentru ediția a doua a Școlii de Bucătari Sibiu, dar și pentru a treia ediție din Cluj o pot face în continuare și ne-am bucura să o facă.

La finalul verii, încheiem și la Cluj o a doua ediție a acestei Școli și ne bucurăm pentru un proiect cu rezultate din ce în ce mai bune, pe care îmi doresc să-l putem dezvolta și mai mult din toamnă. Este pariul meu personal cu industria și dorința mea de a avea bucătari mai buni și mâncare mai bună, aici, la noi, nu peste mări și țări. Nu vă ascund că-s tare mândru de proiectul ăsta și că îmi crește inima an de an, cu fiecare nouă generație de bucătari. Să fim doar sănătoși, că le-om duce pe toate mai departe!

Tocmai am vorbit la TEDx Alba Iulia

Am vorbit astăzi la TedX Alba Iulia despre viitor și mai ales, despre prezentul pe care evităm adesea să-l privim în față. Discursul meu a început cu gândurile de mai jos.

Isaac Asimov a fost unul dintre marii scriitori ai planetei, cunoscut mai cu seamă pentru opera sa SF, mai puțin cunoscut pentru faptul că scria cărți științifice pe orice temă, de la muzică la chimie ori limbi antice. Pe lângă asta, ținea discursuri pe teme științifice, una dintre abilitățile sale de orator fiind aceea de a se încadra exact în timpul alocat de organizatori, fără să se uite la ceas. A fost un om cu o imaginație vastă, a cărui operă a inspirat multe dintre descoperirile științifice ale prezentului. A murit, așa cum se întâmplă cu fiecare dintre noi când ne întâlnim cu propriul termen de expirare.

Îmi încep intervenția cu o referire la unul dintre cei mai mari futurologi cunoscuți de istoria speciei umane pentru că subiectul de azi e provocarea viitorului. Se vorbește mult de trecut, se trăiește mult în trecut și ne bazăm deciziile si indeciziile pe acțiuni trecute deja, mai exact, pe amintirea senzațiilor produse de acele acțiuni. În tot timpul acesta ne scapă din vedere faptul că mintea noastră s-a adaptat astfel încât să-și amintească doar lucrurile care-i convin și așa cum îi convin, tocmai pentru a justifica intern o decizie sau indecizia. Pe lângă asta, nu ne gândim niciodată sau aproape niciodată la faptul că fiecare decizie și fiecare amânare în luarea unei decizii modifică subtil țeserea viitorului, o pânză inexistentă și pe care n-a pipăit-o nici o ființă vreodată, dând minții mereu subiect de preocupare, de evadare. Mintea e cu un picior în trecut și unul în viitor, iar prezentul devine această Cenușăreasă a axei timpului, pe care, pentru că nu vrem să o privim în față, o trimitem la spălat dușumelele până când începe să viseze calești din bostani și pantofi din cleștar cu toc cui. În timp devenim incapabili să mai privim prezentul în față, ne mutăm tot mai mult în virtual, ne mutăm tot mai departe de ceea ce suntem cu adevărat și de singurul lucru pe care-l avem: viața.

Am văzut mai devreme aici un film despre viața persoanelor bonave de scleroză multiplă și felul în care erau prezentate aceste persoane: John, trăiește cu SM de 5 ani, Elena, trăiește cu SM de 7 zile. Nu ne spune nimeni că fiecare trebuie să trăim cu propria viață de la început până la final și din cauza asta căutăm mereu căi de evacuare în caz de pericol, iar căile duc mereu spre trecut ori spre viitor. Nu deschidem nicio ușă în „Acum”, singurul moment pe care-l putem atinge. Costul pentru atitudinea asta față de viață e toată suferința pe care o vedem în jur și pe care o resimțim la nivel personal. Vestea bună e că odată ce începem să fim ceva mai atenți la viață, observăm că lucrurile nu ni se întâmplă nouă ci se întâmplă pentru noi, și au ca rezultat creșterea nostră deasupra durerii fizice, deasupra neajunsurilor materiale, deasupra ignoranței proprii și a aproapelui.
Știu că e greu de digerat ce vă spun eu acum, dar simt să vă spun lucrurile astea. Simt să vă spun că viitorul meu e azi și mereu azi. Fac lucruri care vor trimite unde spre mâine, dar mâine poate să vină cu sau fără mine. Dacă vine cu mine, prefer să mă prindă treaz, cu mine de față, iar dacă mâine e un loc cu care nu mă mai întâlnesc, prefer să mă întorc acasă senin, fără a lua viața prea în serios. Și spun „mă întorc acasă” gândindu-mă că e înțelept să tratăm viața asemeni copiilor, care intră de tot în rol atunci când joacă un joc, dar nu-și uită numele niciodată, știind astfel când îi cheamă mama la cină. Eu n-am venit azi aici să vă spun care-s provocările viitorului, ar fi o mare pierdere de vreme în condițiile în care n-am învățat să facem față provocărilor zilei de azi. Vă provoc pe toți la un moment de introspecție, de care avem mare nevoie ca indivizi dacă vrem să intrăm, ca specie, într-un viitor în care nu ducem facturi neplătite azi și dobânzi dureroase. Nu mă supăr dacă nu o să-mi urmați provocarea, știu că aveți cel mai greu rol azi, acela de a asculta. Ai zice că-i ușor să asculți, dar în realitate e mare diferență între a auzi și a asculta. De auzit auzim mai toți, pentru o bună ascultare ai nevoie de o minte elastică, capabilă să accepte perspective diferite fără să judece, fără să atace, fără să fie de acord, fără să se opună. Totuși, nu-i imposibil. Mie-mi iese binișor de ceva vreme. E o chestiune de exercițiu, odată ce ai avut șansa de a vedea viața și din unghiul din care o văd azi și despre care tocmai v-am vorbit. Vă mulțumesc. Să fiți sănătoși.

Hai să ne echilibrăm

Peste week-end am fost la Stuttgart, în Germania. Spre deosebire de vizitele mele la Koln, Munchen și Nurnberg, toate soldate cu experiențe culinare faine, această recentă călătorie a mea în țara șvabilor m-a trimis acasă cu gândul că ne judecăm prea aspru restaurantele și restauratorii. Dacă vorbim de ce vede ochiul imediat (și vreau să țin discuția aici, nu vreau să o duc spre excepții), adică localurile dedicate cumva turiștilor și aflate în centru ori în imediata vecinătate a acestuia, Clujul stă mult mai bine la ofertă decât Stuttgartul, iar Bucureștiul, cu toate țepele lui pentru turiști măcar pune pe masă o mâncare cu gust. În trei zile la Stuttgart am aflat că-mi plac tare pâinea și vinul, așa că deși flămând, m-am întors acasă împărtășit. De mai multe ori. Aș vrea să mă întorc acolo pentru un tur al localurilor recomandate de ghidul Michelin. Nu vreau să cred că bucătăria locală e doar grasă, grea și dubios asezonată.

Oricum, m-am bucurat și de experiența asta, ca de una în care mi-ar fi plăcut mâncarea. Am mai învățat ceva, ceva chiar important: în zona medie a serviciilor culinare suntem la fel de bine ori de rău pregătiți ca prietenii noștri ceva mai avansați tehnologic. Diferențele mari pot să apară ori foarte jos, ori foarte sus în grafic, dar în cele trei zile anterior menționate n-am avut bucuria de a experimenta altceva. Mă feresc să critic ospitalitatea șvăbească și cultura gastronomică locală, ar trebui să trăiesc o vreme acolo pentru a avea o imagine clară. Pot să vă spun doar, prietenește, că la Stuttgart în centru se mănâncă prost și scump. Dacă aveți altfel de noroc, aștept vești aici.

O să ziceți că-s hater…

…și că nu înțeleg, da’ pe cuvânt că nu înțeleg. Să vă spun drept, pe asta nici măcar nu vreau să o înțeleg. „Asta” fiind o situație care  se petrece de câțiva ani, și pe care, dacă aș avea doar un pic de timp liber, aș începe să o combat cu procese. Da’ cine știe. În fine, să vă explic: în 2007 am început să scriu pe adihadean.ro, blog care din 2008 a devenit culinar, cu rețete, cum ar veni. Mii de rețete postate în cei nouă ani de existență. Aproape 1000 au fost postate de stagiarii mei din ultimii ani, în baza unui contract pe care-l au cu mine. Materialele sunt pe blogul meu, dar sunt și ale lor. Cele care nu-s puse de ei, sunt doar ale mele. Nu mă refer la rețete, care-s un bun universal în lipsa unei legi care să le protejeze (sigur că nu poți să fugi la OSIM cu fiecare rețetă, cu atât mai mult cu cât niciuna nu-i vreo reinventare a roții). Există însă o lege a drepturilor de autor, care protejează textele și fotografiile, lege pe care un număr mare de publicații românești o încalcă cu mai multă sau mai puțină pricepere. Adevărul, Libertatea, Can Can, Click, Wow Biz, kanalD, realitatea.net și prea mulți alții (nu stau acum să fac inventarul complet și să pun linkuri), s-au înfruptat măcar odată din conținutul blogului meu pe care l-au preluat de cele mai multe ori integral și în 99,9% din cazuri fără să mă întrebe, tot de cele mai multe ori punând titluri cretine de genul „iată aici care-i tortul preferat de hădean”, „cef hădean (da, cef) recomandă să gătiți vita așa”, sau orice alt titlu care ar putea da impresia că le-am trimis articolul cu mâna mea. Nu fac asta decât foarte rar (am unele colaborări punctuale, cum ar fi rubrica din AList Magazine, am mai trimis câteva articole unor site-uri din trustul Pro ori alte trusturi, în virtutea unor înțelegeri pe subiect), nu am dorit niciodată să fiu căpușat și nu înțeleg normalitatea de acest tip. Fraților, nu-mi faceți reclamă, nu primesc trafic de pe site-urile voastre, nu primesc clienți pentru că-mi luați voi articolele cu japca. Pe de altă parte, fiecare articol, fiecare rețetă, fiecare menționare a numelui meu într-un titlu vă aduce trafic din care faceți bani, plătiți chirii, salarii, vacanțe, dividende acționarilor. Aș aprecia grozav să vă găsiți alte surse sau să începeți să mă plătiți pentru munca mea. Hai, că nu-s băiat rău, să cer retroactiv, e bine și de mâine încolo. Promit să vă ofer prețuri pe care să vi le puteți permite. Mulțumesc.

Și cu banii luați, și….

Am crescut într-o civilizație simplă, muncitorescă, fără multe subtilități, dar cu foarte mult bun simț. Un bun simț care spune că pentru a-ți câștiga existența trebuie să muncești cinstit, să dai Cezarului ce-i aparține și să respecți ordinea socială. Mai mult decât atât, condiționarea noastră cea mai puternică a avut ca efect tăcerea, suprimarea voită a oricărei eventuale reclamații la adresa autorității, până în momentul în care lipsa de reacție împotriva abuzului orânduirii devine la fel de firească ca respirația. Știu că mulți dintre dumneavoastră trăiți cu același set de condiționări, unele mai slabe, altele mai puternice. Nu judec, prin urmare, nici ieșirea în stradă pentru a le atrage atenția hoților că-i vedem când ne fură, nu judec nici opțiunea de a rămâne în casă. Pot să vă spun doar că de când mă trezesc dimineața alături de sufletul tânăr care are nevoie de protecția mea și care e fiul meu, observ cum mi se fărâmițează condiționările. Nu iau lucrurile personal, dar nu mai înțeleg să fiu pasiv în vreme ce niște oameni pe care i-am pus să ne păzească prezentul fac eforturi vizibile pentru a ne fura viitorul. Filozofic vorbind, viitorul nu există, deci nu poate fi furat. Totuși, pentru eventualitatea în care voi trăi și mâine, în seara asta voi fi în stradă, în marș. Pentru fiul meu, pentru mine, pentru oricine vrea să iasă, dar nu poate, pentru oricine nu știe că poate să facă asta. Am mai ieșit, alături de familia mea. Voi mai ieși, vom mai ieși. Poate că asta n-o să rezolve nimic, poate că vom fi ignorați încă o vreme și poate că dreptul de a fi guvernați onest și în respectul legii va mai fi încălcat, dar măcar vor ști că sunt văzuți, că ticăloșia a fost remarcată, că tâlhăria cu premeditare la adresa democrației și a statului de drept, că violul la adresa Justiției nu au trecut pe lângă noi în timp ce dormeam. Nu vreau să plec din țara asta și, mai mult decât atât, nu vreau ca toată munca mea de 20 de ani să fie anulată de un guvern care ocrotește  infractorii și-și creează cu bună știință un mediu în care să poată fura în liniște din buzunarele celor care plătesc impozite spetindu-se în fiecare zi. Bună dimineața!

Ce n-am scris ieri

*continuarea articolului de ieri

Mâncarea e combustibil, dar e și emoție, multă emoție transmisă de la cel care gătește spre cel care consumă. Și invers. Ambele direcții ale acestui canal sunt deschise în permanență chiar și în cazul mâncării produse la scară industrială, cu toate că în acest caz canalele sunt mai înguste. În ziua în care va dispărea componenta emoțională a mâncării mele, nu voi mai găti. Treaba mea ca bucătar e să te alimentez cu nutrienți și să te provoc să-ți descătușezi emoțiile. Dacă reușesc să fac asta preț de două îmbucături e lucru mare, iar eu sunt mulțumit să văd în tine ceva ce am văzut deja în mine atunci când am gâtit mâncarea pe care o ai în față. Transferul s-a realizat și simt că mi-am câștigat dreptul la nota de plată. Pot să închei ziua cu demnitate și cu un gând bun pentru ziua care urmează. De cele mai multe ori viața mea profesională e așa.

Sunt angajat pentru a găti la multe evenimente într-un an. Îl tratez pe fiecare cu maximum de respect și de atenție, mă implic total, dar pot accepta ideea că unii dintre clienții mei ar putea pleca de la masă nemulțumiți. Ce nu pot accepta e ideea că unii dintre clienții mei pot fi nemulțumiți încă înainte de a ajunge la masă. O să râdeți, dar uneori se întâmplă. De fapt, de cele mai multe ori, meniurile mele ar avea de luptat cu prejudecata omenească, motiv pentru care le comunic foarte rar. De fiecare dată când o fac îmi promit că e ultima dată. S-ar putea ca acea ultimă dată să fie foarte aproape. Între timp, pentru a mă asigura că voi intra în anul 2018 măcar la fel de sănătos la cap ca azi, am mai adăugat câteva noi paragrafe la contractele mele. Să vă explic. Fie că mă contactează clienții direct sau prin agențiile lor de  PR/comunicare, mulți dintre ei sunt oameni tineri, cu experiență de viață destul de puțină (nu-i un lucru rău, experiența de viață vine doar odată cu viața) și cu o cultură culinară modestă. Nu mă deranjează asta și nu privesc pe nimeni de sus, în fond nici cultura mea culinară nu-i nemărginită și dacă știu mai multe decât alții e pentru că am avut un interes în această arie. Mă deranjează însă suficient de mult (destul cât să returnez imediat orice avans, oricât de mare) ochii dați peste cap de domnițele care cred că momițele-s coaie fudulii, că berbecuțul pute, că vita nu e pe gustul oricui, că porcul e prea greu și că cocoșelul e doar un eufemism. Și mă deranjează foarte tare să-mi dai un brief pe care-mi ceri trei variante de meniu pe care le sucesc o zi întreagă pentru că vreau  să fie mâncare de sezon, să fie cât se poate de locală, să pot să ți-o ofer la un preț bun, să respecte conceptul evenimentului tău (nu știu dacă știți, dar mai nou oamenii trebuie să mănânce concepte, nu mâncare) și fanteziile unui „creativ” care n-a fript în viața lui un pui.  Dar cel mai mult mă deranjează ca după ce ți-am făcut cele trei variante de meniu să vii să modifici puțin la antreu, puțin la felul principal, puțin la desert, ca și cum ai avea habar, ca și cum ai ști unde-i Oborul și ce vând oamenii acolo, ca și cum ne-am fi ars la grătar împreună vreodată. Dacă dintr-un motiv sau altul nu te poți abține și faci asta, nu numai că-ți dau avansul înapoi, dar nici nu mă mai prinzi vreodată, și nu pentru că-s un arogant care nu vrea să facă nimănui pe plac, ci pentru că nu lucrez așa, pentru că nu asta vând eu. Pot să înțeleg dacă-mi spui că din cei 30 de oameni pe care vrei să-i aduni la aceeași masă 5 sunt vegani, 3 sunt lacto-vegetarieni, unul e musulman și unul are intoleranță la lactoză. Pe cuvânt că înțeleg și fac tot ce e omenește posibil ca acei zece oameni care dintr-un motiv sau altul nu pot să mănânce ca majoritatea, să aibă o experiență culinară la fel de valoroasă ca a majorității. Între convingere, condiție fizică și moft sunt însă niște diferențe semnificative, iar eu nu tratez mofturi.  Dacă-mi spui de la început ce așteptări ai și știu că nu le pot face față îți recomand unul, două sau trei restaurante a la carte care ar putea să-ți fie de folos. Eu nu-mi pierd vremea, nu pierd vremea oamenilor mei și rămânem amici cu toții. Dacă spui că mă angajezi pentru că vrei să le oferi clienților tăi o experiență creată de mine, fii bun și lasă-mă să-mi fac treaba, așa cum te las eu să-ți creezi conceptele, să organizezi evenimentul și să încasezi factura pentru el. Înțelege că responsabilitatea meniului e a mea și că dacă m-ai angajat să stau în dreptul, în fața ori în spatele unui meniu, acesta trebuie să-mi aparțină așa cum îi aparține fotografului unghiul din care fotografiază, cântărețului partitura și somelierului lista de vinuri. Nu poți controla totul. Pe mine, sigur nu. Înțeleg că vrei să minimizezi riscurile pentru evenimentul tău, dar riscul meniului e la mine. Eu trebuie să mă asigur că am toate ingredientele la timp și în condiții optime, că adun toată brigada necesară, că pot să înlocuiesc oricând un om dacă e nevoie, că furnizorii n-o să dea chix (sunt oameni și ei, toți avem zile proaste uneori), că locația aleasă de tine nu rămâne fără gaz la jumătatea evenimentului, că ospătarii pe care nu i-am mai văzut niciodată până azi pot să vorbească despre meniu, că niciunul dintre oamenii mei nu-și rupe capul în timpul programului, că și-au amintit toți să-și facă analizele, că am certificat de conformitate pentru toată materia primă, că toată lumea e în bucătărie la timp, că mâncarea mea iese la fel de bine și dacă ajungi cu o jumătate de oră mai devreme, și dacă vii cu o oră mai târziu, că oamenii de la masă zâmbesc când vine mâncarea și mai ales că farfuriile mi se întorc în bucătărie goale. După cum vezi, am deja destule pe cap, nu-mi arde și de ignoranța ta. N-am nici timp, nici răbdare pentru ea. Nu-mi permit să-ți dau sfaturi, dar dacă mi-ai cere unul, ar fi ăsta: trăiește mai mult și lasă-i și pe alții să trăiască. Mulțumesc.

 

Amintiri din noaptea minții

Empatia și compasiunea sunt două lucruri diferite. Compasiunea și mila sunt, de asemenea, două lucruri diferite, chiar dacă dicționarul le confundă și ne învață că sunt sinonime (de aici apar de fapt multe dintre problemele noastre, trăim după dicționarele scrise de înaintași și nu suntem capabili să discernem între nuanțele propriei realități). Mă întreb adesea ce blochează empatia, ce împiedică manifestarea compasiunii, de unde nevoia de a avea TU dreptate cu orice preț, de unde surzenia la argumente. Nu mă pot mulțumi cu răspunsuri din cărți, așa că am început să mă observ și să observ atent mediul. Se pare că sursa confuziei e propriul ego, care opacizează, obstrucționează simțire, claritate, capacitate de înțelegere rațională. Inteligența emoțională rămâne la stadiul de embrion sau se usucă pe picioare. Nu-i grav, se poate întâmpla oricui, iar Universului nu-i pasă, oricum. Universului nu-i pasă nici de ignoranța noastră, dar pentru că în schema asta trebuie să trăim unii cu alții, ajută dacă începem să vedem lucrurile mai clar. Iar pentru asta e musai să învățăm să fim mobili, să ne putem deplasa măcar un grad la stânga ori la dreapta, pentru a începe să lucrăm și cu altă perspectivă decât cea cu care eram obișnuiți. Ca să înțelegeți mai bine ce am vrut să spun, vă dam mai jos două exemple, unul din viața mea de zi cu zi, unul din viața mea profesională – nu le pot separa, în realitate, dar o fac de dragul convenției. Lucrurile s-au petrecut recent și seamănă cu multe altele, trăite de mine ori observate în jurul meu.

Exemplul 1

Am postat pe Facebook chestiunea de mai jos, cu tag la pagina companiei. Nu am dezvăluit coordonatele de identificare ale șoferului, deși aș fi putut s-o fac. N-am postat ca să-mi vărs nervii pe un om în public, ci pentru a atrage atenția asupra unui fapt. Uber are mașini cu scaun pentru copil, dar în utlimele șase luni am circulat astfel doar o dată, pentru că atât s-a putut. Ceea ce nu-i grav. În taxi circulăm fără scaun pentru copil de fiecare dată, întrucât legea permite acest lucru. Acum, legea spune că mașina Uber nu e taxi, pentru că nu are culoare galbenă și licență pentru taximetrie, chiar dacă în fapt e același serviciu, chiar dacă în realitate condițiile de siguranță dintr-o Dacia Logan (majoritatea taxiurilor din România sunt Dacia Logan) sunt mai puțin încurajatoare decât cele dintr-un Audi, un BMW sau o Alfa Romeo (să zicem). Sau, dacă, tot de dragul convenției vreți să le nivelăm, șansele ca pasagerii și șoferul unei mașini să crape în trafic n-au nicio legătură cu culoarea mașinii ori cu prezența ori absența unei licențe de transport (sper că e clar pentru toată lumea că nu există școală de taximetrie). În situația de mai jos, șoferul n-a fost interesat de lege ca principiu de organizare a unei societăți. A fost doar un om care a preferat să lase un copil afară, la -10 grade, la ora zece seara, iar compania Uber ar trebui să afle că are o problemă când imprimă ipocrizia corporate oamenilor care lucrează pentru ea.

uber

Motivul pentru care am șters postarea de pe Facebook după 2 ore și un pic (ce vedeți mai sus e un screenshot de la Vali Petcu) a fost valul de ură declanșat de ea. Au apărut imediat experții în regulamentul de circulație, în lege și parenting. Judecătorii. Cu zecile. Țara asta nu se mai face bine pentru că deși toată lumea respectă toate legile, eu n-am comandat o mașină cu scaun pentru copil. Și dacă am comandat, dar nu erau disponibile? Și dacă fiul meu suferă de claustrofobie și nu poate să stea în scaun? Și dacă e autist? Dacă are sindrom Down? Dacă e obligatoriu să ajung ACUM din punctul A în punctul B și asta a fost prima soluție?”Dacă” ăsta ne spune că fiecare situație e guvernată de anumite condiții. Lucrurile enumerate mai sus sunt niște condiții pe care le poți întâlni oricând în realitate, condiții la care nici Uber, compania, nici șoferul, nici cei care le-au luat apărarea pe Facebook nu s-au gândit. Primii au preferat să întoarcă spatele unui copil care tremura de frig, cei din urmă au simțit nevoia să aplaude asta. Cam atât de simplu e.  Am avut nevoie de opt ani să înțeleg că Facebook nu-i altceva decât o bursă a emoțiilor și cu ocazia acestei întâmplări, a acestei lecții, am ales să tratez Facebook în consecință. Cei mai mulți dintre noi vor ignora în continuare faptul că rețeaua a luat cele mai elementare emoții ale speciei noastre, le-a transformat în simboluri fără valoare aparentă și ni le-a dat să ne jucăm cu ele, lucru care are drept consecință  desensibilizarea receptorilor acestor emoții până la imposibilitatea traducerii lor în realitate. Mi-e mult mai limpede acum ce am de făcut. Mulțumesc.

Pentru cel de-al doilea exemplu vă aștept aici mâine. Simt că articolul ăsta e deja destul de lung. Să fiți sănătoși.

Foto: Petreanu