Omran din Alep

„Câteodată e și așa, tati”, îmi spune uneori Vladimir, fiul meu de doi ani și jumătate, când încearcă să explice lucruri pentru care nu are destul vocabular. Dacă ar trebui să explic în cuvinte imaginile de mai jos, m-aș vedea nevoit să recunosc că nu am destul vocabular. Știu însă foarte bine ce-i de făcut pentru ca astfel de imagini să nu mai fie văzute vreodată: să te uiți la ei ca la tine. Da, la ei, la toți ceilalți. Dar cum s-o faci, când suntem atât de diferiți, nu-i așa? Cum să te uiți la un copil sirian abia scăpat de moarte ca la tine, când nu ești în stare să te uiți la copilul tău ca la tine, atunci când urlă o oră din senin și nu știe să spună de ce? Când îți vine să-i rupi degetele vecinului care lucrează deasupra ta cu bormașina duminica la amiază. Când nu-l suporți pe cel care ți-a tăiat calea în trafic și vrei să dai peste el cu mașina, când…
Suntem atât de sensibili încât am devenit insensibili. Omran din Alep, te văd.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *