Tag Archives: cluj

Bucătar greu de ucis

Articolul acesta nu e despre mine, deși povestește o întâmplare din viața mea. Articolul acesta e despre toți cei pe care nu-i vedeți atunci când vă întrebați de ce cele 200 de grame de vită din farfuria de la restaurant costă cât un kilogram din aceeași carne la măcelărie.

Acum trei ani și un pic am fost angajat să gătesc un bufet de gală pentru o petrecere privată din cadrul TIFF, ținută într-o casă faină din Făget. 80 de invitați. Un bufet cu finger food pentru 10 persoane e ușor de făcut, unul pentru 80 e nu de 8 ori ci poate de 20 de ori mai greu, nu pentru că ai face altă mâncare, ci pentru că implică multă, multă muncă manuală, multe mișcări, multă concentrare. Dacă ai 10 piese, 10 îmbucături pentru fiecare om, bufetul pare sărăcăcios, iar oamenii judecă mâncarea (încă e așa în multe culturi) în primul rând cantitativ și abia apoi calitativ, dacă le mai pasă cumva de acest aspect. În acea minunată zi de vară, am ajuns la bucătărie dimineața la 9, după ce am rezolvat ultimele detalii ale aprovizionării. Aveam, ca azi, trei hernii de disc, una dintre ele activându-s cu o zi înainte, în timp ce ridicam o ladă cu legume, nu mai grea de 10 kilograme. Semi-paralizat de durere la fiecare pas, cu junghiuri coborând de pe coloană  până în călcâi, încercam să privesc ziua într-o cheie pozitivă, în sensul că toate trec și că după ce pleacă oaspeții o să beau o sticlă de vin, să mă anesteziez. În condițiile astea eram deja cel mai fericit din bucătărie, colegul meu din acea zi, Ciprian Tătaru, aflându-se în mijlocul unui tratament împotriva cancerului (azi e bine, muncește mai mult decât mine și e mai viu ca niciodată). Noi doi, o masă mare, cuptoarele din casa gazdei, multă materie primă crudă și 10 ore pentru a o transforma în îmbucături delicioase, spectaculoase și … multe. Nici unul dintre noi nu avea chef de vorbă ori de râs, iar despre cheful de a munci nu mai spun nimic. Nu aveam cum să luăm ajutoare, pe de o parte din cauza bugetului, pe de altă parte pentru că-i greu să găsești vara bucătari care o lălăie pe vreun șezlong așteptând un Aperol spritz. Știți ce-am făcut toată ziua? Mâncare. 2800 de piese, 2800 de îmbucături din care, la finalul serii nu mai rămăsese aproape nimic. După startul petrecerii am văzut că oaspeții se simt bine și că nu s-ar duce, așa că am decis să consumăm toată materia primă adusă. Ziua de  lucru a ținut de la 9.00 la 21.00, plus cele două ore de cumpărături de dimineață. N-am murit, nu ne-am făcut de râs, n-am pierdut mâncare, nu ne-am pierdut unul de celălalt, nu ne-am certat cu echipa de service, ba mai mult, am stat și la povești cu invitații încântați de faptul că mâncarea se face sub ochii lor, fără să le povestim despre herniile mele de disc ori despre cancerul lui Ciprian.

Întâmplări de felul ăsta am adunat destule în 20 de ani. Mai am, poate mai apuc să scriu din ele aici. Ce am vrut să spun cu asta? Că fiecare dintre noi plătește un preț pentru mâncare. Unii pentru a putea să o mănânce, alții pentru a putea să o facă. Să fiți sănătoși.

Vă vorbește comandantul aeronavei

„Bună ziua. Vă vorbește comandantul aeronavei. Stimați pasageri, tocmai am fost informați că la Cluj ceața s-a întețit, vizibilitatea fiind de 100 de metri. În aceste condiții putem fie să așteptăm vreme mai bună, fie …nu știu ce să vă mai spun.”

Sigur că m-am amuzat, sigur că nu ar trebui ca un comandant de aeronavă să fie antrenat în „public speaking”, și, absolut sigur, nu consider că un avion ar trebui să decoleze dacă omul care-l pilotează știe că la destinație nu se poate ateriza. De bună seamă, încă nu s-a văzut avion să rămână-n aer, da’ orișicât…

Pe de altă parte, de când am legătură cu Clujul, adică din 2008 încoace, fiecare toamnă e despre ceața de pe Someș și despre zboruri întârziate. Seamănă a neputință. Seamănă a lecție despre răbdare. Mi-ar plăcea să aflu dacă există soluții, dar nu știu pe cine să întreb.

Îmi place Clujul la orice oră

Îmi place Clujul la orice oră și din orice unghi. Viața m-a pus pentru moment în București, unde-mi și place și mă simt acasă, dar dacă aș fi genul care plănuiește pensia, aș plănui o pensie lungă la Cluj. Îmi plac mai cu seamă diminețile de aici, în orice anotimp, chiar și cele cețoase. Are orașul ăsta un anume farmec și un curent de aer care mă pișcă de pomeți la ora șapte și jumătate, când ies din casă să beau o cafea, indiferent că-i august ori aprilie. Pentru aerul acestui oraș și pentru felul în care-l respir, m-am bucurat că a ieșit ca prima lansare publică a cărții mele să aibă loc la Cluj. Vă aștept azi de la 15.00 la Camino, bistroul din Piața Muzeului în a cărui bucătărie am lucrat vreme de doi ani înainte de a pleca din Cluj, bucătărie care are un loc bun în cartea mea, #24centimetri, apărută la editura Curtea Veche Publishing. Am adus cărți, pix pentru autografe și multă bucurie.

image

Dacă nu ajungeți, dar vreți să cumpărați cartea, o găsiți exclusiv aici. Editura o expediază oriunde în lume. Vă mulțumesc. Să fiți sănătoși.

Foto: Mihai Iorga

image

Untold văzut de afară

Am fost la Cluj cu treabă în 2 și jumătate dintre cele 4 zile de Untold. N-am avut timp să merg la concerte, dar vreau să-mi fac la anu’. Ca să pot scrie despre experiență, nu despre cum cred c-ar fi trebuit să fie ca să fie bine. Ori să compar un festival la care n-am fost cu altele la care nu m-am dus. Altfel, îmi pare bine că oamenii veniți în Cluj pentru festival au cheltuit niște milioane de euro în patru zile, bani intrați în cea mai mare parte în circuitul financiar al orașului. Și că se vorbește bine și mult despre Transilvania și Cluj. Peace!

Foto: Marian Hurducaș. Mulțam.

Cu aromă de cafea

Acela din Cluj care va reuși (cumva) să se trezească destul de devreme pentru a vinde cafea (decentă, mulțumesc) în centrul orașului între orele 6.30 și 7.30, va moșteni Pământul. Sau măcar va face bani frumoși (costă sub un leu să faci o cafea bună, primești cel puțin cinci lei pe ea la vânzare și mergi spre zece dacă adaugi lapte într-o formă sau alta). Nu mă plâng, mi se pare doar ciudat că n-ai unde să bei o cafea în centrul Clujului  dacă te trezești cât de cât devreme.

Camino, home away from home

Camino Home e o clădire care cuprinde câteva apartamente cochete, amenajate cu gust și îmbrăcate în aer de „ce mi-ar plăcea să nu mai plec”. A crescut din bistro-ul Camino, unde onor raportez, am muncit până să plec în lume. Aici locuiesc de cele mai multe ori când vin la Cluj cu treabă, pentru că-mi place aerul, pentru că mă inspiră și pentru că e fix în centrul orașului, pe Iuliu Maniu, la jumătatea străzii care leagă Catedrala Ortodoxă de biserica Sfântul Mihail. Dacă vă interesează subiectul, găsiți detalii aici.