Kokkini Hani, la 10 kilometri (sau așa ceva) de aeroportul Kazantsakis din Heraklion. Pe deasupra plajei au trecut aseară câteva zeci de avioane, în ritmul de unul la două minute. Azi vin ceva mai rar, distanța dintre aterizări e de cinci minute. Linii aeriene de care n-am auzit în viața mea aduc sute de turiști pe oră și-i lasă într-un aeroport prăpădit de pe malul mării. Hamalii de aici sunt unii dintre cei mai harnici cu care am avut de-a face de când călătoresc cu avionul. Și nu cred că-s plătiți foarte bine, după cum nu cred că-s plătiți prea bine nici cei care prestează servicii în resorturi, hoteluri, taverne. Și totuși, sunt amabili, respectuoși, destul de profesioniști. Se bucură la bacșiș, da-l câștigă cu zâmbetul pe buze și cu un soi de sfială pe care n-am mai întâlnit-o până acum. Nu voi mai scrie alte lucruri despre vacanța cretană, am remarcat doar lucrurile de mai sus și mi-a venit să vă spun despre ele.