Tag Archives: gânduri

Nu ne învață la școală, dar n-ar fi rău.

Nu mi-a plăcut nici măcar o singură zi de școală din intervalul cuprins între 6 și 26 de ani. 20 de ani de neplăceri, uneori suportabile, alteori resimțite ca abuzuri asupra libertății, conștiinței, personalității, inteligenței. S-a întâmplat să am puțini dascăli pe care să-i îndrăgesc, fie că eram bun, fie că eram mediocru la materia lor, relația mea bună cu ei datorându-se faptului că știau cum e viața și cum să trateze aroganța și ignoranța pe care le manifestam în zilele în care nu eram doar un introvertit de la care nu puteai scoate mare lucru, eu nefiind conștient de toate „calitățile” pomenite mai sus. Ca să înțelegeți ce fel de copil am fost, la șase ani, în prima mea zi de școală, puteam deja să citesc. La șapte ani citisem deja mai multe cărți decât oricare dintre colegii mei de clasă și la opt mai multe decât toți la un loc. Cred că singurul care mă egala și eventual întrecea (fără să existe o competiție) era vărul meu, Lucian, care era în aceeași clasă cu mine și care-i foarte deștept și înclinat spre lectură.

Din motive care nu au importanță acum, viața mea a fost împletită cu cititul cărților, activitatea mea favorită până pe la 20 de ani și una care mă bucură în continuare. Vedeam că știu lucruri, știam că știu mai multe decât colegii mei. Eram prea curat pe atunci pentru a mă umfla în pene și eram foarte bine condiționat de acasă, pe bază de străvechi proverbe (lauda de sine nu miroase a bine etc), dar asta nu schimba faptul că mă plictiseam teribil și mă simțeam ținut în loc. Școala nu s-a priceput și nici nu era curioasă, preocuparea sa principală fiind nivelarea minților și caracterelor. Interesul meu pentru școală a scăzut spre zero, în timp ce setea mea pentru cunoaștere era alimentată de lectură alandala și fără noimă de cele mai multe ori, eu găsindu-mă confuz în repetate rânduri. Am absolvit an după an, uneori premiant, de frica părinților sau de rușine, care-i din aceeași gamă.

Urmărind copiii familiei și pe ai cunoscuților constat că deși s-au schimbat multe, sistemul preferă în continuare să-i învețe pe oameni frica și rușinea, nu curajul, nu detașarea, nu libertatea de a schimba perspectiva pentru o mai bună înțelegere a lumii. Dacă ne-ar fi învățat cineva cum să citim manualele, am fi aflat ce știu prea puțini oameni, respectiv că planeta aceasta e populată de miliarde de universuri care pot viețui împreună în armonie fără efort. Deocamdată cunoaștem doar efortul de a fi ceva și ne e necunoscută lipsa de efort a lui a fi pur și simplu. N-aș vrea să înțelegeți că blamez școala românească, lucrurile stau la fel pe tot Pământul, ceea ce explică parțial tulburările istoriei, pe care azi le trăim din plin și care mâine vor fi istorie. De fapt, nu blamez nimic, spun doar ce mi-ar fi plăcut să mă învețe școala.

Despre stima de sine

S-au scris cărți, biblioteci întregi, despre cum să crești și să întreții stima de sine. „Stimă de sine” e doar o denumire ușor pretențioasă pentru EGO, o construcție a minții, de care avem nevoie temporar, inclusiv din perspectiva practică a vieții. Totuși, stima de sine se dovedește a fi o investiție volatilă, având în vedere nenumărații factori care contribuie la creșterea ori scăderea valorii sale. Ca să nu mai spun că între a avea o părere bună și a avea o părere proastă despre propria persoană nu-i nicio diferență din perspectiva Adevărului, ambele consumând timp și energie luate de la celelalte activități, unele chiar importante pentru realizarea vieții care ni s-a dat. Gândurile care sunt alimentate constant fac asta, iar părerea noastră despre noi înșine nu e un fapt, e un gând pe care ne căznim să-l hrănim cu argumente. Lipsa stimei de sine oferă libertate. Poți să fii tu în orice situație, fără efort, fără efortul de a fi cine-ți spune propria stimă de sine că ar trebui să fii în acea situație. Dacă nu ai investiții de apărat, nu-ți mai tremură sufletul de fiecare dată când Bursa are zile  bune ori rele. 

Despre armonie

Armonia nu e nici pe departe un concept, deși pentru explicarea ei e nevoie de concepte, la fel ca pentru explicarea inexplicabilului în general. Armonia nu se cere găsită, ea e aici în permanență, în dansul norilor, al binelui cu răul, al iubirii cu ura, al vieții cu moartea. Armonia ține lumea duală la un loc și Universurile contopite. Opusul său nu e anarhia ci ideea minții despre „mai bine”. Viața ne arată în fiecare zi că habar n-avem cum ar fi „mai bine”, dar ne încăpățânăm să gândim în adâncul minții „facă-se voia mea” de fiecare dată când rostim „facă-se voia Ta”. 

Mulțumesc, Mooji Baba.