Tag Archives: ignoranță

Ce n-am scris ieri

*continuarea articolului de ieri

Mâncarea e combustibil, dar e și emoție, multă emoție transmisă de la cel care gătește spre cel care consumă. Și invers. Ambele direcții ale acestui canal sunt deschise în permanență chiar și în cazul mâncării produse la scară industrială, cu toate că în acest caz canalele sunt mai înguste. În ziua în care va dispărea componenta emoțională a mâncării mele, nu voi mai găti. Treaba mea ca bucătar e să te alimentez cu nutrienți și să te provoc să-ți descătușezi emoțiile. Dacă reușesc să fac asta preț de două îmbucături e lucru mare, iar eu sunt mulțumit să văd în tine ceva ce am văzut deja în mine atunci când am gâtit mâncarea pe care o ai în față. Transferul s-a realizat și simt că mi-am câștigat dreptul la nota de plată. Pot să închei ziua cu demnitate și cu un gând bun pentru ziua care urmează. De cele mai multe ori viața mea profesională e așa.

Sunt angajat pentru a găti la multe evenimente într-un an. Îl tratez pe fiecare cu maximum de respect și de atenție, mă implic total, dar pot accepta ideea că unii dintre clienții mei ar putea pleca de la masă nemulțumiți. Ce nu pot accepta e ideea că unii dintre clienții mei pot fi nemulțumiți încă înainte de a ajunge la masă. O să râdeți, dar uneori se întâmplă. De fapt, de cele mai multe ori, meniurile mele ar avea de luptat cu prejudecata omenească, motiv pentru care le comunic foarte rar. De fiecare dată când o fac îmi promit că e ultima dată. S-ar putea ca acea ultimă dată să fie foarte aproape. Între timp, pentru a mă asigura că voi intra în anul 2018 măcar la fel de sănătos la cap ca azi, am mai adăugat câteva noi paragrafe la contractele mele. Să vă explic. Fie că mă contactează clienții direct sau prin agențiile lor de  PR/comunicare, mulți dintre ei sunt oameni tineri, cu experiență de viață destul de puțină (nu-i un lucru rău, experiența de viață vine doar odată cu viața) și cu o cultură culinară modestă. Nu mă deranjează asta și nu privesc pe nimeni de sus, în fond nici cultura mea culinară nu-i nemărginită și dacă știu mai multe decât alții e pentru că am avut un interes în această arie. Mă deranjează însă suficient de mult (destul cât să returnez imediat orice avans, oricât de mare) ochii dați peste cap de domnițele care cred că momițele-s coaie fudulii, că berbecuțul pute, că vita nu e pe gustul oricui, că porcul e prea greu și că cocoșelul e doar un eufemism. Și mă deranjează foarte tare să-mi dai un brief pe care-mi ceri trei variante de meniu pe care le sucesc o zi întreagă pentru că vreau  să fie mâncare de sezon, să fie cât se poate de locală, să pot să ți-o ofer la un preț bun, să respecte conceptul evenimentului tău (nu știu dacă știți, dar mai nou oamenii trebuie să mănânce concepte, nu mâncare) și fanteziile unui „creativ” care n-a fript în viața lui un pui.  Dar cel mai mult mă deranjează ca după ce ți-am făcut cele trei variante de meniu să vii să modifici puțin la antreu, puțin la felul principal, puțin la desert, ca și cum ai avea habar, ca și cum ai ști unde-i Oborul și ce vând oamenii acolo, ca și cum ne-am fi ars la grătar împreună vreodată. Dacă dintr-un motiv sau altul nu te poți abține și faci asta, nu numai că-ți dau avansul înapoi, dar nici nu mă mai prinzi vreodată, și nu pentru că-s un arogant care nu vrea să facă nimănui pe plac, ci pentru că nu lucrez așa, pentru că nu asta vând eu. Pot să înțeleg dacă-mi spui că din cei 30 de oameni pe care vrei să-i aduni la aceeași masă 5 sunt vegani, 3 sunt lacto-vegetarieni, unul e musulman și unul are intoleranță la lactoză. Pe cuvânt că înțeleg și fac tot ce e omenește posibil ca acei zece oameni care dintr-un motiv sau altul nu pot să mănânce ca majoritatea, să aibă o experiență culinară la fel de valoroasă ca a majorității. Între convingere, condiție fizică și moft sunt însă niște diferențe semnificative, iar eu nu tratez mofturi.  Dacă-mi spui de la început ce așteptări ai și știu că nu le pot face față îți recomand unul, două sau trei restaurante a la carte care ar putea să-ți fie de folos. Eu nu-mi pierd vremea, nu pierd vremea oamenilor mei și rămânem amici cu toții. Dacă spui că mă angajezi pentru că vrei să le oferi clienților tăi o experiență creată de mine, fii bun și lasă-mă să-mi fac treaba, așa cum te las eu să-ți creezi conceptele, să organizezi evenimentul și să încasezi factura pentru el. Înțelege că responsabilitatea meniului e a mea și că dacă m-ai angajat să stau în dreptul, în fața ori în spatele unui meniu, acesta trebuie să-mi aparțină așa cum îi aparține fotografului unghiul din care fotografiază, cântărețului partitura și somelierului lista de vinuri. Nu poți controla totul. Pe mine, sigur nu. Înțeleg că vrei să minimizezi riscurile pentru evenimentul tău, dar riscul meniului e la mine. Eu trebuie să mă asigur că am toate ingredientele la timp și în condiții optime, că adun toată brigada necesară, că pot să înlocuiesc oricând un om dacă e nevoie, că furnizorii n-o să dea chix (sunt oameni și ei, toți avem zile proaste uneori), că locația aleasă de tine nu rămâne fără gaz la jumătatea evenimentului, că ospătarii pe care nu i-am mai văzut niciodată până azi pot să vorbească despre meniu, că niciunul dintre oamenii mei nu-și rupe capul în timpul programului, că și-au amintit toți să-și facă analizele, că am certificat de conformitate pentru toată materia primă, că toată lumea e în bucătărie la timp, că mâncarea mea iese la fel de bine și dacă ajungi cu o jumătate de oră mai devreme, și dacă vii cu o oră mai târziu, că oamenii de la masă zâmbesc când vine mâncarea și mai ales că farfuriile mi se întorc în bucătărie goale. După cum vezi, am deja destule pe cap, nu-mi arde și de ignoranța ta. N-am nici timp, nici răbdare pentru ea. Nu-mi permit să-ți dau sfaturi, dar dacă mi-ai cere unul, ar fi ăsta: trăiește mai mult și lasă-i și pe alții să trăiască. Mulțumesc.

 

Internet idiot

Dacă e vreunul dintre voi care nu simte că internetul nu mai e câmpul cu maci de acum 7-8 ani, când abia așteptai câte un „din on în off” să te mai vezi în ochi cu alți postatori pe net, să scrie asta într-un comentariu la acest articol. Dacă vreunul dintre voi simte că internetul s-a umplut de idioți care-i distrug armonia, să lase un comentariu la acest articol. Luați în calcul, înainte de a scrie, și această perspectivă: toată lumea simte asta. Inclusiv „idioții”, mai ales „idioții”. Cunosc explicațiile și implicațiile psihologice ale acestui tsunami de ignoranță pe cât de bine poți cunoaște aceste lucruri din lecturarea unor studii publicate pe…internet, desigur, studii legitime, nu apărute sub egida cercetătorilor britanici. Le mai cunosc parțial și pentru că mi-am petrecut multă, mult prea multă vreme, consumând cantități vaste de energie, fie urându-i pe „idioți”, fie încercând să le explic că viața are și alte fețe, că nu totul pute, că nu-i grav, că…că. Mi-au trebuit câțiva ani de frecuș și frustrări să înțeleg că viața-i așa cum e, că oamenii sunt fix cum sunt și că nu poți să schimbi pe nimeni. Tot ce poți face e să vorbești tu frumos, să fii tu înțelegător, să ai tu răbdare, să eviți conflictul, să te dai la o parte din calea zoaielor, să nu intri în troacă, să nu răspunzi la provocări, pentru că, în realitate, singurul lucru pe care-l aperi atunci când te cerți cu cineva pe internet e propriul ego care-ți șoptește în ureche că ai o reputație de protejat. Ceea ce e total nerelevant pentru viața ta în particular și pentru Viață în general. A fost greu, dar am învățat că pot să nu răspund. A fost teribil de greu, dar am învățat să fiu atent și să înțeleg ce semnifică să mă simt jignit sau agresat. Odată ce am înțeles, a devenit total neimportant. Mai apar uneori „nori” de felul ăsta-n viața mea online? Sigur că da, dar acum știu că trec. Îi las să treacă, n-am niciun motiv să-i țin deasupra capului. Prefer lumina. Prefer să luminez și să nu aștept validarea acestui lucru. Nicio veioză nu așteptă vreun lucru de la camera pe care o luminează. Vrei să fii veioza camerei tale? Aprinde-te și nu aștepta. Nu te mai întreba de ce-s oamenii răi, de ce unii urăsc și alții trollează doar pentru distracție, de ce sar în haită la gâtlejul câte unui om. Pe toate astea le poți afla din cărți, dar să știi răspunsul nu ajută la nimic.

PS: ar fi fost cool ca această postare să fie sponsorizată de IKEA, dar nu e. :).

Ipocrit sau ignorant?

Zilele astea mi-am amintit un banc pe care-l știu din copilărie:
Întrebare: cum se spune corect, funicular sau furnicular?
Răspuns: la ce?
Făcând o paralelă, întrebarea „cum se spune corect, ignorant sau ipocrit?”, cu răspunsul „la ce?”, atrage o continuare: la acea persoană care acum câteva zile hulea sportivii care reprezintă România la Olimpiadă, și care azi agită steagul strigând „România e campioană la scrimă/tenis/blablabla eroii noștri”. Sportivii aceștia în special și sportivii în general nu sunt eroii unui neam, pot fi cel mult proprii eroi. Ei știu că nu-s altceva decât niște gladiatori supuși milei unui public smintit și capricios, incapabil de empatie reală și lipsit de compasiune. Chiar știind asta, chiar având această presiune asupra capului -căci nu poți numi susținere aplauzele doar la victorie și huiduielile la înfrângere- ei luptă, pierd sânge, dinți, unghii, energie vitală, timp din propria viață. Uneori câștigă, alteori nu. Eu îi iubesc oricum, poate pentru că știu cum e să fii făcut knock-out într-un meci pe care te-ai dus să-l câștigi. Și dacă pe conducătorii sportului românesc îi înțeleg (nu-i aprob) când fac conferințe de presă în care se revoltă împotriva sportivilor pe care i-au trimis la Rio(e simptomatică aruncarea cu rahat în cineva pentru a masca propriile duhori), voi, cei ce puneți fierul roșu direct de pe canapea, ce scuză aveți?