Tag Archives: lege

O să ziceți că-s hater…

…și că nu înțeleg, da’ pe cuvânt că nu înțeleg. Să vă spun drept, pe asta nici măcar nu vreau să o înțeleg. „Asta” fiind o situație care  se petrece de câțiva ani, și pe care, dacă aș avea doar un pic de timp liber, aș începe să o combat cu procese. Da’ cine știe. În fine, să vă explic: în 2007 am început să scriu pe adihadean.ro, blog care din 2008 a devenit culinar, cu rețete, cum ar veni. Mii de rețete postate în cei nouă ani de existență. Aproape 1000 au fost postate de stagiarii mei din ultimii ani, în baza unui contract pe care-l au cu mine. Materialele sunt pe blogul meu, dar sunt și ale lor. Cele care nu-s puse de ei, sunt doar ale mele. Nu mă refer la rețete, care-s un bun universal în lipsa unei legi care să le protejeze (sigur că nu poți să fugi la OSIM cu fiecare rețetă, cu atât mai mult cu cât niciuna nu-i vreo reinventare a roții). Există însă o lege a drepturilor de autor, care protejează textele și fotografiile, lege pe care un număr mare de publicații românești o încalcă cu mai multă sau mai puțină pricepere. Adevărul, Libertatea, Can Can, Click, Wow Biz, kanalD, realitatea.net și prea mulți alții (nu stau acum să fac inventarul complet și să pun linkuri), s-au înfruptat măcar odată din conținutul blogului meu pe care l-au preluat de cele mai multe ori integral și în 99,9% din cazuri fără să mă întrebe, tot de cele mai multe ori punând titluri cretine de genul „iată aici care-i tortul preferat de hădean”, „cef hădean (da, cef) recomandă să gătiți vita așa”, sau orice alt titlu care ar putea da impresia că le-am trimis articolul cu mâna mea. Nu fac asta decât foarte rar (am unele colaborări punctuale, cum ar fi rubrica din AList Magazine, am mai trimis câteva articole unor site-uri din trustul Pro ori alte trusturi, în virtutea unor înțelegeri pe subiect), nu am dorit niciodată să fiu căpușat și nu înțeleg normalitatea de acest tip. Fraților, nu-mi faceți reclamă, nu primesc trafic de pe site-urile voastre, nu primesc clienți pentru că-mi luați voi articolele cu japca. Pe de altă parte, fiecare articol, fiecare rețetă, fiecare menționare a numelui meu într-un titlu vă aduce trafic din care faceți bani, plătiți chirii, salarii, vacanțe, dividende acționarilor. Aș aprecia grozav să vă găsiți alte surse sau să începeți să mă plătiți pentru munca mea. Hai, că nu-s băiat rău, să cer retroactiv, e bine și de mâine încolo. Promit să vă ofer prețuri pe care să vi le puteți permite. Mulțumesc.

Și cu banii luați, și….

Am crescut într-o civilizație simplă, muncitorescă, fără multe subtilități, dar cu foarte mult bun simț. Un bun simț care spune că pentru a-ți câștiga existența trebuie să muncești cinstit, să dai Cezarului ce-i aparține și să respecți ordinea socială. Mai mult decât atât, condiționarea noastră cea mai puternică a avut ca efect tăcerea, suprimarea voită a oricărei eventuale reclamații la adresa autorității, până în momentul în care lipsa de reacție împotriva abuzului orânduirii devine la fel de firească ca respirația. Știu că mulți dintre dumneavoastră trăiți cu același set de condiționări, unele mai slabe, altele mai puternice. Nu judec, prin urmare, nici ieșirea în stradă pentru a le atrage atenția hoților că-i vedem când ne fură, nu judec nici opțiunea de a rămâne în casă. Pot să vă spun doar că de când mă trezesc dimineața alături de sufletul tânăr care are nevoie de protecția mea și care e fiul meu, observ cum mi se fărâmițează condiționările. Nu iau lucrurile personal, dar nu mai înțeleg să fiu pasiv în vreme ce niște oameni pe care i-am pus să ne păzească prezentul fac eforturi vizibile pentru a ne fura viitorul. Filozofic vorbind, viitorul nu există, deci nu poate fi furat. Totuși, pentru eventualitatea în care voi trăi și mâine, în seara asta voi fi în stradă, în marș. Pentru fiul meu, pentru mine, pentru oricine vrea să iasă, dar nu poate, pentru oricine nu știe că poate să facă asta. Am mai ieșit, alături de familia mea. Voi mai ieși, vom mai ieși. Poate că asta n-o să rezolve nimic, poate că vom fi ignorați încă o vreme și poate că dreptul de a fi guvernați onest și în respectul legii va mai fi încălcat, dar măcar vor ști că sunt văzuți, că ticăloșia a fost remarcată, că tâlhăria cu premeditare la adresa democrației și a statului de drept, că violul la adresa Justiției nu au trecut pe lângă noi în timp ce dormeam. Nu vreau să plec din țara asta și, mai mult decât atât, nu vreau ca toată munca mea de 20 de ani să fie anulată de un guvern care ocrotește  infractorii și-și creează cu bună știință un mediu în care să poată fura în liniște din buzunarele celor care plătesc impozite spetindu-se în fiecare zi. Bună dimineața!

Amintiri din noaptea minții

Empatia și compasiunea sunt două lucruri diferite. Compasiunea și mila sunt, de asemenea, două lucruri diferite, chiar dacă dicționarul le confundă și ne învață că sunt sinonime (de aici apar de fapt multe dintre problemele noastre, trăim după dicționarele scrise de înaintași și nu suntem capabili să discernem între nuanțele propriei realități). Mă întreb adesea ce blochează empatia, ce împiedică manifestarea compasiunii, de unde nevoia de a avea TU dreptate cu orice preț, de unde surzenia la argumente. Nu mă pot mulțumi cu răspunsuri din cărți, așa că am început să mă observ și să observ atent mediul. Se pare că sursa confuziei e propriul ego, care opacizează, obstrucționează simțire, claritate, capacitate de înțelegere rațională. Inteligența emoțională rămâne la stadiul de embrion sau se usucă pe picioare. Nu-i grav, se poate întâmpla oricui, iar Universului nu-i pasă, oricum. Universului nu-i pasă nici de ignoranța noastră, dar pentru că în schema asta trebuie să trăim unii cu alții, ajută dacă începem să vedem lucrurile mai clar. Iar pentru asta e musai să învățăm să fim mobili, să ne putem deplasa măcar un grad la stânga ori la dreapta, pentru a începe să lucrăm și cu altă perspectivă decât cea cu care eram obișnuiți. Ca să înțelegeți mai bine ce am vrut să spun, vă dam mai jos două exemple, unul din viața mea de zi cu zi, unul din viața mea profesională – nu le pot separa, în realitate, dar o fac de dragul convenției. Lucrurile s-au petrecut recent și seamănă cu multe altele, trăite de mine ori observate în jurul meu.

Exemplul 1

Am postat pe Facebook chestiunea de mai jos, cu tag la pagina companiei. Nu am dezvăluit coordonatele de identificare ale șoferului, deși aș fi putut s-o fac. N-am postat ca să-mi vărs nervii pe un om în public, ci pentru a atrage atenția asupra unui fapt. Uber are mașini cu scaun pentru copil, dar în utlimele șase luni am circulat astfel doar o dată, pentru că atât s-a putut. Ceea ce nu-i grav. În taxi circulăm fără scaun pentru copil de fiecare dată, întrucât legea permite acest lucru. Acum, legea spune că mașina Uber nu e taxi, pentru că nu are culoare galbenă și licență pentru taximetrie, chiar dacă în fapt e același serviciu, chiar dacă în realitate condițiile de siguranță dintr-o Dacia Logan (majoritatea taxiurilor din România sunt Dacia Logan) sunt mai puțin încurajatoare decât cele dintr-un Audi, un BMW sau o Alfa Romeo (să zicem). Sau, dacă, tot de dragul convenției vreți să le nivelăm, șansele ca pasagerii și șoferul unei mașini să crape în trafic n-au nicio legătură cu culoarea mașinii ori cu prezența ori absența unei licențe de transport (sper că e clar pentru toată lumea că nu există școală de taximetrie). În situația de mai jos, șoferul n-a fost interesat de lege ca principiu de organizare a unei societăți. A fost doar un om care a preferat să lase un copil afară, la -10 grade, la ora zece seara, iar compania Uber ar trebui să afle că are o problemă când imprimă ipocrizia corporate oamenilor care lucrează pentru ea.

uber

Motivul pentru care am șters postarea de pe Facebook după 2 ore și un pic (ce vedeți mai sus e un screenshot de la Vali Petcu) a fost valul de ură declanșat de ea. Au apărut imediat experții în regulamentul de circulație, în lege și parenting. Judecătorii. Cu zecile. Țara asta nu se mai face bine pentru că deși toată lumea respectă toate legile, eu n-am comandat o mașină cu scaun pentru copil. Și dacă am comandat, dar nu erau disponibile? Și dacă fiul meu suferă de claustrofobie și nu poate să stea în scaun? Și dacă e autist? Dacă are sindrom Down? Dacă e obligatoriu să ajung ACUM din punctul A în punctul B și asta a fost prima soluție?”Dacă” ăsta ne spune că fiecare situație e guvernată de anumite condiții. Lucrurile enumerate mai sus sunt niște condiții pe care le poți întâlni oricând în realitate, condiții la care nici Uber, compania, nici șoferul, nici cei care le-au luat apărarea pe Facebook nu s-au gândit. Primii au preferat să întoarcă spatele unui copil care tremura de frig, cei din urmă au simțit nevoia să aplaude asta. Cam atât de simplu e.  Am avut nevoie de opt ani să înțeleg că Facebook nu-i altceva decât o bursă a emoțiilor și cu ocazia acestei întâmplări, a acestei lecții, am ales să tratez Facebook în consecință. Cei mai mulți dintre noi vor ignora în continuare faptul că rețeaua a luat cele mai elementare emoții ale speciei noastre, le-a transformat în simboluri fără valoare aparentă și ni le-a dat să ne jucăm cu ele, lucru care are drept consecință  desensibilizarea receptorilor acestor emoții până la imposibilitatea traducerii lor în realitate. Mi-e mult mai limpede acum ce am de făcut. Mulțumesc.

Pentru cel de-al doilea exemplu vă aștept aici mâine. Simt că articolul ăsta e deja destul de lung. Să fiți sănătoși.

Foto: Petreanu